Ar mai trebui subliniat că, spre deosebire de sistemele franco-latine, învăţătura biblică şi patristică despre desăvârşire nu este stoică. După primele etape ale îndumnezeirii (theosis), sau vederii lui Dumnezeu, urcuşul către stările mai înalte de desăvârşire pentru îngeri şi fiinţe umane este nesfârşit. Astfel, îngerii şi oamenii au fost creaţi relativ desăvârşiţi pentru ca să poată deveni veşnic şi nesfârşit mai desăvârşiţi. Aceasta înseamnă că veacurile îngerilor, ca de altfel şi timpul oamenilor, nu vor fi nimicite în ciuda strălucirii slavei lui Dumnezeu, de vreme ce va fi mereu o succesiune de stări de desăvârşire.

Lucrul necesar pentru desăvârşire este răstignirea tuturor dorinţelor şi prin aceasta, dezrădăcinarea iubirii de sine prin credinţa proprie şi ascultarea necondiţionată de voia lui Dumnezeu. Desăvârşirea prin ascultare este aplicabilă îngerilor înainte de căderea diavolului şi demonilor, de vreme ce după cădere, nu mai există pocăinţă pentru îngerii care au căzut. Pentru fiinţele umane, ascultarea este mijlocul de desăvârşire înainte şi după cădere. Însă ascultarea nu este un scop în sine, pentru ca printr-o atitudine servilă să se poată ajunge la o stare statică de extaz, care ar duce la făurirea permanentă a unei relaţii servile sau egocentriste cu Dumnezeu. Citeşte mai departe;