Secta Baha’i apare în istoria islamismului aproximativ în acelaşi timp cu secta Adventiştilor în istoria creştinismului. Deşi aceasta ar părea o simplă coincidenţă, nu este. Un studiu aprofundat al contextului social-politic-istoric în care cele două secte au apărut ar aduce la lumină numeroase similitudini (de conjunctură) ce nu trebuie a fi neglijate de “istoria reformelor religioase”. Pluralismul religios al Persiei secolului XIX, lupta grupărilor religioase pentru prozeliţi, lipsa de toleranţă la nivel social, imposibilitatea guvernanţilor de a depăşi criza politică şi economică, lipsa unui real dialog în societatea civilă, iată doar câteva elemente care au concurat la reforma islamismului iniţiată de Bab şi continuată de Baha’u'llah. Deşi cu alte personaje, situaţia pe scena social-politică americană nu era diferită. A existat numai o deosebire de nuanţă: majoritatea religioasă în Persia era formată de islamici iar majoritatea religioasă în America era formată din creştini. La o analiză globală chiar şi această diferenţă dispare căci dacă luăm spre analiză fenomenul ca atare trebuie să afirmăm că reformele iniţiate în Persia şi America au vizat majoritatea religioasă. Citeşte mai departe;
-
Promo
-
Servicii
Promo
-
-
Campanii de ajutor
-
Pelerinaje
Înscris pe:
-
-
-
Despre Baha’i
Secta munistă. Ce mărturisesc cei păţiţi?
Republica Moldova, „ţară de origine creştină”, unde 93% de cetăţeni se declară creştini ortodocşi, este inundată de diferite grupări şi mişcări religioase sau parareligioase cu caracter totalitar. Modul de activitate a acestor organizaţii uneori dă de bănuit. Printre aceste mişcări religioase se numără şi aşa-numita „Biserica Unificării”, cunoscută şi ca secta lui Moon. Deja de 14 ani, biserica autoproclamatului „mesia” coreean Sung Myung Moon face prozelţi în Republica Moldova. Cei care cad în plasa acestei organizaţii sunt tineri cu viziuni idealiste sau romantice, dar fără descernământ, care se încred orbeşte în „Părinţii Adevăraţi” şi ajung să-i respingă pe cei din a căror dragoste s-au născut, alegând să trăiască în „matrix”-ul moonist – o lume bizară a înşelăciunilor şi iluziilor diavoleşti, în care guvernează dinastia pretinsului mesia şi în care aceşti tineri amăgiţi sunt foarte mulţumiţi să cerşească, să postească, să iubească şi, în definitiv, să trăiască – „în numele Părinţilor Adevăraţi”. Citeşte mai departe;
Cum a fost scrisă Biblia şi care este raportul ei cu Tradiţia
Am scris şi mai înainte despre raportul dintre Scriptură şi Tradiţie, dar acea abordare este una mai mult dogmatică şi nu ţine cont de polemica ortodoxă cu sectarii la acest capitol. De aceea am considerat oportun să fixez în scris şi alte câteva idei importante în dialogul nostru cu cei care contestă autoritatea Sfintei Tradiţii, mergând pe principiul eronat “sola Scriptura” (“doar Scriptura”).
De la bun început trebuie să fim atenți şi să nu cădem în plasa pe care o aruncă sectarii în predicile lor, făcând confuzia între Sfânta Tradiţie şi obiceiurile populare sau tradiţiile locale (indiferent de natura lor), pentru a-i abate şi pe ortodocşi de la percepţia corectă cu privire la Sfânta Tradiţie a Bisericii, despre care am vorbit în articolul precedent. Cei care încă au neclarităţi la acest subiect (implicit la noţiunea de “Tradiţie”) să citească articolul de mai sus şi alte izvoare, dorind ca, în cele ce urmează, să spun câteva cuvinte despre modul în care a fost scrisă Sfânta Scriptură şi cum a fost ea transmisă şi a ajuns până la noi. Citeşte mai departe;
Dochetism. Erezia docheţilor
“Dochetismul este o erezie care neagã realitatea sau materialitatea deplinã a trupului Mântuitorului. Vine de la δοκεω (dokeo) = a pãrea. Se întâlneşte în toate variantele gnosticismului.
Eusebiu consemneazã în Istoria bisericeascã a lui scrierile episcopului Serapion al Antiohiei, printre care şi “Despre aşa-numita Evanghelie dupã Petru”, în care acesta combate autenticitatea acelei “evanghelii”, compusã ca o prelucrare dochetistã a celor patru Evanghelii canonice (VI, XII, 2-6).
În timp, dochetismul a fost combãtut de Sfântul Ignatie, de Sfântul Irineu, de Tertulian şi de Clement Alexandrinul.
Din perspectiva Ortodoxiei, se observã cã dochetismul considerã cã “toate actele mântuitoare ale lui Iisus Hristos: Întruparea, Patimile, Moartea şi Învierea au fost necorporale, dochetice. Se înţelege cã în felul acesta, însãşi mântuirea este golitã de conţinut şi eficienţã, nu mai este un act organic, ci unul formal” (Dogmatica ortodoxã, G. Remete).”
Extras din Mic dicţionar al Ereziilor Evului Patristic, autor: Conf. dr. Sergiu Teofan, Ed. Partener, Galaţi, 2003.
Donatism. Erezia donatiştilor
“Donatismul este o erezie dupã care validitatea şi eficienţa Sfintelor Taine depind de vrednicia moralã a sãvârşitorilor Tainelor.
În 311, la Cartagina, este hirotonit ca episcop Caecilian, de cãtre episcopul Felix de Aftonga, cãruia i se reproşa comportamentul în timpul persecuţiilor. Se afirma cã Tainele administrate de Caecilian nu sunt valide, întrucât a fost hirotonit preot de un ierarh nevrednic. Adepţii acestei învãţãturi se grupeazã sub conducerea lui Donatus, urmaşul antiepiscopului lui Caecilian. Controversa ia amploare foarte mare, fapt care-l face pe Constantin cel Mare sã convoace douã sinoade la 313, care proclamã validitatea hirotoniei lui Caecilian, iar donatiştii sunt declaraţi eretici.
Atitudinea Ortodoxiei faţã de donatism o putem decela la Sfântul Simeon Tesaloniceanul († 1429) care, în Tratatul despre Simboalele de credinţã ortodoxe, spune: “Duhul Sfânt nu hirotoneşte pe toţi cu voinţa Sa, dar lucreazã prin toţi… Cel ce nu s-a hirotonit dupã pravilã, arhiereu, preot sau cleric, darul lui Dumnezeu lucreazã printr-însul în virtutea hirotoniei, pentru credinţa şi mântuirea celor ce vin la el, care primesc darul sfinţirii întru credinţã, adicã cei hirotoniţi sunt sfinţiţi, cei legaţi sau dezlegaţi de pãcate sunt legaţi şi dezlegaţi, şi Tainele sunt Taine, cãci nu lucreazã omul, ci darul ca print-un organ; dar vai de acel organ, de va lucra cu nevrednicie, potrivnic voinţei lui Dumnezeu, şi vai de omul care batjocoreşte toate acestea” (IX, 10-13)”
Extras din Mic dicţionar al Ereziilor Evului Patristic, autor: Conf. dr. Sergiu Teofan, Ed. Partener, Galaţi, 2003.
De ce ţinem duminica şi nu sâmbăta ?
Odată cu Învierea Domnului, „în prima zi a săptămânii ” (Marcu 16:12), creştinii (adică cei care au crezut şi cred şi azi că Hristos a înviat din morţi şi El este Dumnezeul şi Mântuitorul nostru) au abandonat ţinerea sâmbetei (şabatul) şi au început să ţină ca zi de odihnă exclusiv duminica. Această idee este acceptată de toţi creştinii, indiferent de confesiune, cu excepţia „Adventiştilor de ziua a şaptea” , care o dată cu apariţia lor în sec. 19 insistă pe ţinerea sâmbetei, aşa cum este prevăzut în porunca a IV-a din Decalog. Adventiştii spun că această poruncă din Decalog rămâne valabilă, spunând că primii creştini au ţinut sâmbăta până la începutul secolului IV, când împăratul Constantin cel Mare a decretat duminica ca zi de odihnă la 7 martie 321. Este adevărat că a existat un astfel de „decret imperial”, dar el nu are nimic cu teologia creştină. Faptul că abia în 321 Imperiul a acceptat această zi ca zi de odihnă nu înseamnă nici pe departe că ea până atunci nu a fost ţinută de creştini. Convertirea la creştinism a lui Constantin l-a făcut să asigure prin lege ceea ce creştinii la care a aderat şi el ţineau încă de la început. Citeşte mai departe;
Sola Scriptura
John Whiteford a fost pastor secund într-o biserica nazarineana si s-a convertit la credinta ortodoxa la putin timp dupa ce si-a luat diploma de licentiat la Southern Nazarene University, Oklahoma. El s-a întâlnit mai întâi cu Ortodoxia prin implicarea lui în miscarea împotriva avortului, care includea si pe Parintele Anthony Nelson si pe câtiva din membrii parohiei lui. Dupa ce a cercetat scripturile si scrierile bisericii din primele veacuri mai bine de un an si în urma dragostei, rugaciunilor si rabdarii Parintelui Anthony si a membrilor parohiei lui, Sf. Benedict, John Whiteford a fost primit în Sfânta Biserica Ortodoxa. El a scris acest articol pe când slujea în biserica Sf. Vladimir din Houston, Texas. În prezent îsi continua studiile si este diacon.
O examinare ortodoxă a învătăturii protestante
Introducere: Sunt protestantii dincolo de orice sperantă? Citeşte mai departe;
Ce ne învaţă Sfînta Scriptură despre suflet? De ce „martorii lui Iehova” n-au suflet?
În învăţătura despre suflet „Martorii lui Iehova” până nu demult susţineau că mai toate sectele neoprotestante că omul are suflet care moare odată cu moartea trupului. Mai nou, câţiva ani în urmă şi-au schimbat părerea şi au început să „propovăduiască” cu zel o nouă învăţătură susţinând că: „noi nu avem un suflet sau un spirit nemuritor…Simţurile şi gîndurile noastre depind de funcţiile creierului. La moarte creierul îşi încetează activitatea. Amintirile, sentimentele şi simţurile noastre nu continuă să existe într-un mod misterios, independent de creier. Ele nu supraveţuiesc distrugerii creierului”. (Ce ne învaţă în realitate Biblia? pag. 58) Citeşte mai departe;