Conform Dicţionarului Explicativ al limbii române (DEX) prin sectă se înţelege ,,comunitate religioasă desprinsă de biserica oficială respectivă; grup închis alcătuit din adepţii unei doctrine filosofice sau politice“. Secta este deci o grupare care s-a desprins dintr-o organizaţie iniţială, în scopul corectării unor abateri doctrinare atribuite structurii-mamă. Denumirea de „sectă” nu este în general acceptată de membrii grupării, care consideră că ei sunt singurii care deţin „adevărul”. Mişcarea sectară este amplă şi poate fi deosebit de periculoasă, de aceea ne-am gândit să vă prezentăm câteva cadre generale orientative pe acest subiect.
O privire în trecut
Pe fondul adâncirii crizei morale a clerului romano-catolic, a extravaganţei şi luxului care făcea din acesta o clasă socială prosperă ce concura cu nobilimea, s-au adâncit nemulţumirile în rândul oamenilor simpli.
Toate acestea a culminat cu Reforma iniţiată de Martin Luther, un fost călugăr augustinian care s-a căsătorit ulterior cu o fostă călugăriţă. Citeşte mai departe;
DUMNEZEU EXCLUDE VEDEREA IN PROCESUL DE MANTUIRE A OMULUI?
Odată cu Învierea Domnului, „în prima zi a săptămânii ” (Marcu 16:12), creştinii (adică cei care au crezut şi cred şi azi că Hristos a înviat din morţi şi El este Dumnezeul şi Mântuitorul nostru) au abandonat ţinerea sâmbetei (şabatul) şi au început să ţină ca zi de odihnă exclusiv duminica. Această idee este acceptată de toţi creştinii, indiferent de confesiune, cu excepţia „Adventiştilor de ziua a şaptea” , care o dată cu apariţia lor în sec. 19 insistă pe ţinerea sâmbetei, aşa cum este prevăzut în porunca a IV-a din Decalog. Adventiştii spun că această poruncă din Decalog rămâne valabilă, spunând că primii creştini au ţinut sâmbăta până la începutul secolului IV, când împăratul Constantin cel Mare a decretat duminica ca zi de odihnă la 7 martie 321. Este adevărat că a existat un astfel de „decret imperial”, dar el nu are nimic cu teologia creştină. Faptul că abia în 321 Imperiul a acceptat această zi ca zi de odihnă nu înseamnă nici pe departe că ea până atunci nu a fost ţinută de creştini. Convertirea la creştinism a lui Constantin l-a făcut să asigure prin lege ceea ce creştinii la care a aderat şi el ţineau încă de la început. 
“Măi, şi cu lupii aştia mă înţeleg, numai cu voi nu mă pot înţelege.”
Secolele 18 si 19 au constituit perioada marilor “treziri religioase” din Statele Unite ale Americii. Într-o tara în care catolicii nu erau majoritari, cultele neoprotestante au intrat la un moment dat în criza de subiecte de predică şi doctrinare. Nimeni nu mai era miscat de predicile critice la adresa “celorlalti”. S-a creat treptat nevoia de a veni în fata maselor cu noi idei care sa reanime şi sa întretina motivatia (neo)protestanta. Au început sa apara predicatori mai revolutionari decât primii predicatori neoprotestanti, înfierbântând multimile cu predici apocaliptice despre pedepsele Iadului, fericirea care îi asteapta pe cei credinciosi sau o asa-zisa răpire a celor fideli Domnului.