- Care este atitudinea Bisericii privitor la soartă, noroc, astre, ghicitul în cafea, vrăjitorie ?!

- Biserica Ortodoxă, prin orânduielile sale canonice, osândește practicile vrăjitorești, credințele deșarte, ocultismul, ghicitoria și tâlcuirile astrologice.
Canonul 61 de la Sinodul Trulan arată următoarele:
“Cei ce se dau pe mâna ghicitorilor, ca de la aceia să afle ceea ce ar voi să li se descopere, să cadă sub epitimia opririi de la împărtășire pentru șase ani. […] Aceleiași pedepse trebuie a fi supuși cei ce spun norocul sau o mulțime de oarecare ziceri de acest fel, care sunt numite după vorbele cele deșarte ale rătăcirii, și pe cei ce se numesc gonitori de nori, și vrăjitori, și cei făcători de talismane și ghicitori. Cei ce stăruie în acestea și nu se schimbă și nu se feresc de astfel de meșteșuguri pierzătoare și păgânești, orânduim să fie lepădați cu totul din Biserică, precum rânduiesc sfintele canoane. Căci ce împărtășire are lumina cu întunericul? Precum zice apostolul – sau ce împreună petrecere are Biserica lui Dumnezeu cu idolii? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul? Sau ce potrivire este între Hristos și Veliar ? (II Cor.6, 14-16)”

Aceleași mustrări sunt formulate de către Sfântul Vasile cel Mare în canonul 83, dar și în canoanul 72 (în care, mai mult, socotește pe cel ce se ocupă cu vrăjitoria potrivit a se supune penitenței pentru ucigași), precum și de către Sfântul Ioan Postitorul (can. 2 și 27), Grigorie de Nyssa (can. 3) dar și de sinodul de la Ancira (can. 24).

Misiunea Bisericii este aceea de a preveni pe credincioși în privința pericolelor pe care le reprezintă astfel de practici vătămătoare de suflet. Faptul că ocultismul este promovat în lumea de astăzi prin intermediul mijloacelor de presă, faptul că ghicitul în astre sau că doctrinele obscurantiste sunt încurajate în emisiuni organizate la radio sau la televiziune, nu favorizează o educație creștinească cu adevărat ortodoxă și nu oferă oamenilor un orizont de cunoaștere și de trăire duhovnicească autentică.

Cu privire la problema Destinului – înțeles de către cei mai mulți ca întâmplare sau ca Soartă, trebuie să facem următoarele precizări de termeni:

Destinul nu este același lucru cu Predestinul. În sens teologic se recomandă celor ce vorbesc despre Destin (ca sens al unei anume destinații, ca orizont al devenirii personale, ca perspectivă - și nu ca Soartă implacabilă), să folosească termenul de ROST. În privința naturii Rostului trebuie să știm că Existența întreagă a primit un Rost pe care Dumnezeu îl dă acestei lumi. Asemeni, Dumnezeu dă un Rost Dumnezeiesc fiecăruia dintre noi, adică gândește din veci fiecăruia dintre noi o anume potențialite de daruri, o diversitate de înzestrări morale, spirituale, intelectuale, fizice și așa mai departe.

Rostul nu este un program de evenimente gândit de Dumnezeu pentru noi (adică nu este predestinare), ci este Rațiunea unei chemări și a unei așteptări a lui Dumnezeu cu privire la devenirea noastră. Este ceea ce așteaptă Dumnezeu să performez eu însumi folosind înzestrările despre care vorbeam mai devreme. Această așteptare seamănă întocmai cu așteptările părinților în legătură cu proprii copii. Părinții vor ceva bun de la copiii lor, dar nu le înduplecă mersul firesc al conștiinței, ci doar îi călăuzesc și-i îngrijesc. Așa lucrează și Dumnezeu.

Așadar, viețile noastre sunt așezate în lucrarea unor Rosturi Dumnezeiești, adică sub rațiunile unor chemări și ale unor așteptări ale lui Dumnezeu privitoare la viața noastră. Fără îndoială că rosturile pe care Dumnezeu le-a gândit în legătură cu noi sunt desăvârșit bune și sfinte. Trebuie știut că aceste rosturi nu sunt formule de încarcerare a identității noastre într-o planificare de zi cu zi, ci sunt orizonturi de exprimare liberă a propriei noastre voințe în căutarea descoperirilor pregătite de Dumnezeu pentru noi ca răsplătire pentru strădaniile noastre cele de aici de pe pământ.

Vom face deci distincția între ceea ce înseamnă zestrea noastră potențială pe care o primim prin natura alcătuirii făpturii noastre, adică mulțimea darurilor care încep să crească în viața noastră de-odată cu nașterea, și valorificarea acestui potențial care neapărat ține de voința noastră și peste care Dumnezeu adaugă ajutorul harului.

Credința în Soartă, adică ideea că Dumnezeu ar fi predestinat ca unii să ajungă bine și alții rău, anulează atât învățătura despre nepărtinirea lui Dumnezeu cu privire la oameni (admițând că în Dumnezeu ar încăpea și dimensiunea răului pentru că El ar lucra răul unora), cât și temeiurile libertății voinței – adică liberul arbitru cu care Dumnezeu ne-a înzestrat pe toți deopotrivă.

Neșansele, durerile, suferințele, bolile, nenorocirile nu apar în viața oamenilor cu vrere de la Dumnezeu – acestea toate sunt un concurs de consecințe ale păcatelor din neam, urmări ale propriilor păcate, sau acumulări ale unor răutăți pe care natura noastră omenească nu le-a vindecat prin spovedanie, prin post, prin îndreptare și cumințenie. Uneori încercările survin în existența noastră și dintr-o anumită pedagogie divină, sub forma unor examene de viață, ele însă sunt doar îngăduite de Dumnezeu și nu dorite de Dumnezeu, pentru a cerca și a spori firea noastră și pentru a ne întări duhovnicește. De cele mai multe ori însă nenorocirile sunt consecințe ale păcatului sau uneltiri ale prigonirilor satanei, ori chiar răutăți de la oameni.

Aceste consecințe ale păcatului nu afectează numai făptuitorul, ci și legăturile lui de conștiință, pentru că noi împreună cu neamul nostru suntem într-o simfonie interioară (intimă) care prin degenerare afectează auzul tuturor. Din această perspectivă este mare nevoie de rugăciunea unora pentru alții, de pomenirile la Sfânta Liturghie care au menirea de a ne ține în rosturile gândite de Dumnezeu pentru propria noastră devenire, fapt care arată - pe de o parte grija gândului nostru către ceilalți (adică dragostea pentru ei) - și pe de alta ne responsabilizează pe fiecare în legătură cu ceilalți.

Un păcat al cuiva afectează descendenții săi în același fel în care o genă bolnavă se transmite anatomic către urmași. De pildă faptul că după ‘89 în România au fost uciși prin avort aproape 22 de milioane de copii, aceasta atrage suferință, necazuri, lipsuri pentru toată nația română care stă sub condamnarea în viitor de a se desființa prin lipsa nașterilor. Aici nu poate fi vorba despre predestinarea vreunuia ca să preia osânda faptelor celuilalt, ci este vorba despre o consecință a faptelor generate de noi, o degradare comună a neamului, o deteriorare sistemică a rosturilor existențiale ale urmașilor printr-un excesiv concurs de încălcări morale ale înaintașilor.

Rostul nostru este însă acela de a progresa în cunoaștere, în îndreptare, în virtute; rostul de a descoperi adică voia lui Dumnezeu cu noi – care fără îndoială este o voință desăvârșit bună și o așteptare superioară – antrenând actul conștient și efortul responsabil de a crește moral, spiritual, profesional, și în toate planurile vieții sociale și familiale.

un articol semnat de Pr. Lucian Grigore