IEHOVIŞTII, 

          A apărut un pericol. Un pericol mare. Un pericol duhovnicesc. Un pericol care ameninţă fiinţa noastră morală, religioasă, dar şi naţională. Iar acest pericol provine de la o erezie, care este cea mai înfricoşătoare şi mai periculoasă din toate ereziile, cu care s-a confruntat Biserica de la întemeierea ei până astăzi. Această erezie este erezia iehoviştilor (hiliaştilor) sau – aşa cum îşi zic de obicei, a Martorilor lui Iehova…

          Ce învaţă iehoviştii? Învăţă lucruri groaznice şi blasfemiatoare, lucruri faţă de care oricine trebuie să-şi astupe urechile, ca să nu le audă. Iehoviştii învaţă contrar acelora pe care le învaţă creştinismul. Pentru că aceşti eretici în primul şi în primul rând neagă fundamentul credinţei creştine. Iar fundamentul credinţei noastre este adevărul că Hristos nu este un simplu om, ci este şi Dumnezeu, Care a plecat cerurile şi S-a coborât aici pe pământ şi a purtat trup şi S-a făcut Om, ca să ne mântuiască. Iisus Hristos este Dumnezeu Cel ce S-a făcut Om. Iată marea taină. Da! Hristos este adevăratul Dumnezeu. Că este Dumnezeu o proclamă Sfânta Scriptură din prima ei pagină până la ultima.

Este adevărul pe care l-au propovăduit cu mare glas primii ucenici şi apostoli ai Domnului şi pentru acest adevăr s-au jertfit.
Este adevărul, pentru care s-au luptat marii Dascăli şi Părinţi ai Bisericii. Este adevărul pentru care şi-au vărsat sângele milioane de credincioşi. Este adevărul, pe care-l propovăduiesc oamenii, îngerii şi arhanghelii. Dar şi însăşi făpturile neînsufleţite, materiale – soare, lună şi stele, pământ, râuri şi mări, munţi şi copaci, mărturisesc şi ele în felul lor că Creatorul lor este Hristos. Citiţi, vă rog, primul capitol din Evanghelia după Ioan, ca să vedeţi acolo cu ce mare putere Apostolul şi Evanghelistul Ioan proclamă că Hristos este Dumnezeu şi că „toate prin El s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).

          …Adevărul pe care-l propovăduieşte Sfânta Scriptură este pâine curată, este lapte pur, necontaminat, este carne aleasă. Dar adevărul îl iau iehoviştii şi-l amestecă cu minciunile lor. Este ca şi cum ar azvârli stricnină[1] în făină, în lapte şi în carne. Cine bea lapte contaminat, mănâncă pâine şi carne frământată cu otravă, va muri. Mă înţelegeţi? Ceea ce oferă prin învăţătura lor iehoviştii este hrană otrăvită, înveninată, intoxicată. Nu mai este carne, ci o cantitate mică de hrană conţinând otravă (destinată otrăvirii unor animale), pe care câinele o înfulecă încrezător şi moare…

          Duşmani ai credinţei, dar şi duşmani ai patriei. Ei strigă: „Jos graniţele! Jos patria! Jos steagurile! Jos armele!”. Ipocriţii! Nu vor arme, dar dacă magazinul sau casa lor e spartă de vreun hoţ, aleargă şi cer ajutorul poliţiei şi a altor autorităţi, ca să-şi apere interesele lor materiale, mizerabile…

          Tu, care nu cunoşti Sfânta Scriptură trebuie să te fereşti de discuţia cu ei, aşa cum te fereşti de un om care este plin de microbii unei boli contagioase. Iehoviştii sunt o holeră şi trebuie să fugi departe de ei, să nu ai nicio legătură cu ei. Dacă este prietenul sau rudenia ta şi-ţi spune să-ţi părăseşti credinţa, să-l renegi, să-l dezaprobi. Nici „Bună-ziua!” să nu-i dai. Asta te sfătuieşte Evanghelistul Ioan: „Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele” (II Ioan 10-11).

          Dar înainte de toate vă rog pe voi, iubiţii mei fii duhovniceşti, să vă procuraţi neapărat Sfânta Scriptură, Vechiul şi Noul Testament, tâlcuit de teologii Bisericii Ortodoxe şi să studiaţi zi şi noapte. Deoarece numai unde există o profundă cunoaştere a Sfintei Scripturi şi aplicarea poruncilor Domnului, acolo ereticii nu pot să pătrundă. Este o ruşine pentru noi ca iehoviştii să citească zi şi noapte Scripturile, ca să strâmbe, să altereze înţelesurile şi să-i înşele pe oameni spre desăvârşita lor pierzare, iar noi ortodocşii să nu le studiem. Să studiem deci Scripturile, ca să ne mântuim şi să ne păzim de rătăcirea şi păcatul veacului acestuia înşelător…

          Nu vrem să se piardă nicio oaie, ci toate oile noastre, toţi creştinii-ortodocşi, să rămână în staulul, care este Biserica noastră Ortodoxă. Cine rămâne în staul se mântuieşte, cine însă pleacă din staul se pierde. Îl mănâncă lupii. Şi lupi groaznici, lupi îmbrăcaţi în piei de oi sunt hiliaştii sau Martorii lui Iehova.

Tu, Doamne, acopera-ma de oameni galcevitori, de draci si de patimile trupesti si de toate lu­crurile necuvioase. (Din rugaciunile Sfantului Ioan Gura de Aur)

Anii de ateism si de prigoana impotriva Ortodo­xiei nu au trecut fara sa lase urme. Aproape doua generatii au crescut fara sa stie de Dumnezeu si de Sfanta Lui Biserica. Astazi traim vremuri foarte grele. Spre marea noastra durere, vidul duhovnicesc al unei parti (deloc mici) dintre contempo­ranii nostri se umple cu invataturi mincinoase, cu erezii, cu secte de tot felul, cu practici oculte.

Cu ajutorul acestor surogate unii se straduiesc sa dobandeasca mantuirea, altii vor vindecare de boli, altii sunt victime ale amagirii, ale manipularii psihologice sau ale propriei ignorante religioase. Oamenii care nu au credinta cea adevarata sunt panditi de superstitii, de tot felul de pseudo-valori (magie, ocultism s.a.m.d.). Se gasesc si„in­drumatori spirituali” gata sa „vindece” cu cateva pase sufletele si trupurile celor in suferinta. Re­clamele si anunturile din presa ale acestora vor­besc despre „efecte” stupefiante. De exemplu:

„In numai doua sedinte vindec hipertensiunea, astmul, cancerul, diabetul…”

si in continuare sunt enumerate zeci de boli obligate sa dispara dupa ce nu stiu care bioenergetician sau mag da de cateva ori din maini.

Pentru aceste personalitati „extraordinare” nu exista diferente intre ameliorarea neinsemnata si de scurta vreme, care apare in virtutea unor anu­mite legi psihofiziologice, insanatosire si inselare duhovniceasca. Oamenii sunt atrasi intr-un „joc” sui generis, in care n-au nici o sansa de castig.

In cartea sa intitulata „Despre bine si rau”, scriitorul ortodox N. D. Guriev isi pune siesi si ne pune tuturor intrebari dificile:

„Nu cumva acestia sunt cei veniti «in numele lor», in care vor crede si deja cred cei care pier? Nu cumva deosebirea dintre ei si Antihrist este doar aceea ca Antihrist va incerca sa-i insele si pe cei alesi, in vreme ce acestia ii inseala pe «cei de rand»?”

Grele intre­bari. Raspunsuri la ele ne va da Domnul.

Nu pot sa nu vorbesc despre victimele secte­lor totalitare, in care oamenii isi pierd sufletul. Numele „conducatorilor” acestor secte sunt cu­noscute. Unii dintre ei se afla sub urmarire pe­nala (liderii „Fratiei albe”, ai sectei Aum Senrike); altii fondeaza in adancul taigalei comunitati izo­late si mutileaza oamenii, aducandu-i la epuizare sau nebunie (secta lui Vissarion). Sunt si unii care se ascund sub masca aparentei culturi si educatii. Rezultatele activitatii sus-pomenitilor sectanti si a celorlalti de acelasi fel sunt pentru majoritatea discipolilor lor aceleasi:degradare duhovniceasca, tulburari psihice, pagube mate­riale si subminarea sanatatii. Din pacate, nu este deloc simplu de smuls din aceasta bezna un su­flet ratacit. Cateodata, totul se sfarseste intr-un mod cat se poate de tragic.

In calitate de crestin si de medic, declar fara ezitare ca oamenii atrasi in secte sau deveniti vic­time ale actiunilor oculte sufera deseori crize psi­hologice, cunosc o stare de disconfort psihic foar­te accentuat, iar uneori se si imbolnavesc psihic. Iar faptul ca multora dintre ei (mai ales celor bo­tezati intru Ortodoxie) incep sa li se intample lu­cruri necurate, aceasta poate fi pedeapsa sau inva­tatura de minte de la Dumnezeu pentru apostazie.

In cartea sa intitulata „Numarul fiarei”, preotul si profesorul neuropatolog p. Anatolii (Berestov) descrie amanuntit sindroamele asa-numitei „boli oculte”, in randul carora gasim: sindromul fobic, sindromul psihotic (de tipul sindromului pseudo-halucinator Kandinski-Clerambaud), sindroame psihosomatice, precum si tulburari imunologice, care fac ca organismul victimei influentelor oculte sa fie vulnerabil fata de multe boli (raceli dese, otite, pneumonii s.a.). Deosebit de pronuntata este tendinta spre aparitia si dezvoltarea maladiilor on­cologice. Ocultismul e insotit adeseori si de dro­guri, si de desfrau, si de alte pacate foarte grele.

Daca cel afectat avea tulburari psihice, „trata­mentele” ocultiste i le accentueaza net. Şi cate ne­cazuri nu le aduc celor apropiati ratacitii! Se des­trama familii, se duce pe apa sambetei averea agonisita cu multa truda: iata roadele reale ale ocul­tismului si sectelor. Voi da doar cateva exemple.

La consult s-a prezentat I., 32 de ani, militar. Sotia lui, care fusese botezata intru Ortodoxie a trecut in secta “martorilor lui Iehova”. Tot timpul liber si-l daruieste sectei. Evita comunicarea cu apropiatii care nu ii impartasesc credinta. Il apos­trofeaza mereu pe I., se enerveaza din orice. In ultimul timp s-a inchis in sine, nu vorbeste zile intregi cu cei din familie, tensionand atmosfera. Nu o data a incercat sa-si convinga sotul sa trea­ca la secta ei. Toate incercarile lui de a-i dovedi nocivitatea „martorilor lui Iehova” s-au izbit din partea ei de o rezistenta indarjita. Incearca sa-i „predice” si copilului.

Z., 19 ani. Suferea de o boala psihica, dar, fiind in remisie de multa vreme, bine adaptat social. Timp de doua saptamani a fost retinut prin in­selaciune de un grup de oameni care„marturiseau o religie orientala”. Acei oameni l-au obligat sa-si scoata crucea, sa se roage si sa mediteze in felul lor. Rezultatul ? Decompensarea acuta a starii psi­hice. Lui Z. i-a fost recomandata spitalizarea.

M., 25 de ani, botezata. A fost in secta „Fratia alba”. Potrivit propriilor ei cuvinte, se purta ca o indracita. Era agresiva, incapatanata, se enerva din orice. Şi-a donat sectei toata averea. Mama ei a cerut ajutorul unei manastiri de femei, cerand sa se roage acolo pentru fiica cea ratacita. M. povesteste ca in timp ce calatorea spre Moscova la o aduna­re a sectei (pe atunci era deja unul dintre liderii regionali ai „Fratiei albe”), a avut sentimentul ca, i-a cazut un val de pe ochi, si totul i s-a luminat in cap. S-a intors imediat acasa si a incetat activita­tea sectara. Este convinsa ca s-a izbavit cu ruga­ciunile maicii starete si ale surorilor manastirii.

K., femeie de varsta mijlocie care, din fericire, a facut pocainta pentru activitatile ei oculte, po­vestea ca de-a lungul anilor a studiat intens feno­menele oculte, extinzand preocuparile sale si asupra membrilor familiei. A trecut prin „initierea de Shambala” (inalta magie), a absolvit cursuri de bioenergoterapie, a chemat spirite, a vazut OZN-uri, s-a tratat cu apa „energizata”, a ghicit la zoroastrieni si inca multe altele. Rezultatul: la sotul si la fiul ei se manifesta grave tulburari psi­hice. Poate ca acestia erau oricum predispusi la aparitia acestor tulburari, dar, dupa afirmatiile lui K., legatura dintre ocultism si necazurile lor fami­liale a fost evidenta.

Din scrisoarea lui V., 30 de ani:

“…Apartenenta la secta scientologica s-a reflectat extrem de nega­tiv asupra relatiilor mele cu cei din jur, si in primul rand cu cei apropiati. Gandirea mea a inceput sa dobandeasca o forma «corecta», ca la o masina de calcul, sa se americanizeze… Existenta mea se transformase intr-un autentic haos si cosmar. Cel mai dificil pentru mine a fost sa vad ca boala mea e molipsitoare. Tuturor celor care aveau de-a face cu mine le crestea tensiunea, incepeau sa le apara fenomene negative si tot felul de tulburari…”

T, 49 de ani, povestea urmatoarele: cu mai bine de 15 ani in urma, un cunoscut i-a zis sotu­lui ei ca este „deocheat” si ca trebuie sa solicite ajutorul unui bioenergoterapeut, ceea ce el a si fa­cut. Dupa anumite manipulatii si soapte, bioenergoterapeuta (era femeie) a spus ca „deochiul” a fost indepartat, apoi a dat niste „doctorii” si a spus sa stropeasca cu ele prin toata casa. Femeia po­vestea ca in vremea ce a urmat sotul ei era dezori­entat, nu se mai implica in problemele familiale, tot timpul simtea nevoia sa mearga iarasi la„trata­ment”. Dupa scurt timp a mers iarasi la bioenergoterapeuta. Dupa spusele lui T., s-a intors schim­bat cu totul: privirea ii era absenta, iar comporta­mentul aducea mai mult cu al unui robot decat cu al unui om… N-a trecut mult si a disparut, si nu s-a mai stiut nimic despre el vreme de cativa ani (inainte era un bun familist si tata iubitor).Dupa indelungi cautari, sotia l-a gasit. Lucra ca… asistent al aceleiasi bioenergoterapeute. Potrivit afirmati­ilor lui T., se schimbase cu desavarsire din punct de vedere psihic si era ca un robot comandat de la distanta. Din momentul „tratamentului” si-a parasit familia, munca, a rupt legaturile cu parintii.

Tatal unui tanar bolnav psihic a venit sa ceara ajutor si sfat. Fiul lui a nimerit la un bioenergote­rapeut, isi cheltuieste toti banii pe intalnirile cu el, neglijeaza tratamentul indispensabil, a devenit pe de-a-ntregul dependent de bioenergoterape­ut. Starea sanatatii lui se inrautateste. O femeie de 50 de ani, botezata intru Ortodoxie, a trecut la o secta. Fiul ei, care pana atunci era un tanar asculta­tor, linistit, devine brusc narcoman.

Au avut loc telesedintele lui Kaspirovski, lui Ciumak si ale altor „vindecatori”. Cati oameni n-au suferit ?! Cate suflete n-au fost atrase in acest „joc” cumplit, in care nu exista sanse de castig ?

Bioenergoterapeutii si alti „vindecatori” ocul­tisti folosesc in practica lor stari speciale de con­stiinta. Mai mult decat atat: ei considera ca starile acestea sunt o conditie indispensabila a succesu­lui terapiei. Studiind activitatea cerebrala la oameni aflati in stare de meditatie (hipnoza, auto-hipnoza), parintele Anatolie (Berestov) si acade­micianul neurofiziolog S. V. Krapivin au ajuns la concluzia urmatoare:

„Se presupune ca starea de meditatie are o influenta benefica asupra orga­nismului uman, intrucat este insotita de scaderea ritmului respirator si cardiac, a nivelului de lactat din plasma sanguina, de miorelaxare. Se conside­ra, de asemenea, ca starea aceasta neobisnuita este cea mai buna odihna! Totusi, la un examen amanuntit al electroencefalogramelor se vede clar ca nu este vorba de nici o odihna, ci de o stare cu totul aparte si stranie a creierului: o mobilizare pe­riculoasa a tuturor resurselor cerebrale, a tuturor puterilor fiziologice ale creierului”.

Asadar, prin starea aceasta aparte de constiinta, cand „portile” sufletului sunt deschise, hipnotiza­torul sau ocultistul devine un „canal” al puterilor intunecate, slujind Satanei. Iata de ce Biserica Or­todoxa defineste hipnoza ca pe o „slujire constienta a raului”, o numeste fenomen „distructiv pentru om”, subliniind faptul ca in hipnoza sunt folosite puterile intunecate ale lumii duhovnicesti (Jurnal Moskovskoi Patriarhii, 12, 1989).

(din: Dr. Dmitri Avdeev, Cand sufletul este bolnav, Editura Sophia, 2005)

Sursa: Război întru Cuvânt 

Avem datoria sfântă de a ne crește copii în credință tare și autentică astfel încât astfel de evenimente să fie anihilate și lăsate în propria batjocură. Avem nevoie de atitudine creștină autentică astfel încât uniți să putem demasca răul din societate, oricare ar fi acesta.

Ce este o sectă? Prin definitie, secta este o grupare care s-a desprins dintr-o structură/organizatie initială, în scopul corectării unor abateri doctrinare atribuite structurii-mamă. Există, de asemenea, secte desprinse din alte secte.

O sectă este un grup sau o miscare caracterizată printr-un devotament sau dedicare exagerată fată de o persoană, o idee sau un obiect, folosind tehnici de manipulare si control care nu sunt etice (de exemplu, izolarea de prieteni si membri ai familiei, debilitare, folosirea unor metode pentru a mări sugestibilitatea si supunerea, controlul informatiilor, anularea individualitătii sau a judecătii critice, promovarea dependentei fată de grup si teama de a-l părăsi, etc.) în scopul atingerii scopurilor conducătorilor de grup, în defavoarea membrilor, a familiilor lor sau a comunitătii.

Sectele pretind o anumită pozitie pentru ele sau pentru conducătorii lor, ceea ce le asează în opozitie cu societatea si/sau cu familia. Ele adoptă atitudini fătarnice, propagandistice, pentru a câstiga noi membri. Într-o lume în care cifrele vorbesc, un număr mai mare de membri creează iluzia de veridicitate învătăturii religioase.

Caracteristicile unei secte

Voi prezenta mai jos câteva dintre aspectele care caracterizează sectele religioase, cu precizarea că aceste trăsături nu se regăsesc cumulativ la toate sectele, ele variind destul de mult de la o grupare la alta.

1. Ruptură abruptă cu crestinătatea istorică. Deoarece secta crede că întreaga Biserică crestină a devenit apostată la scurt timp de la moartea Apostolilor si că Dumnezeu a dat conducătorilor sectei o nouă lumină privind adevărul mântuitor. În consecintă, ea s-a despărtit de Biserică si a devenit complet independentă. Astfel, pentru secte, istoria Bisericii este o chestiune simplă: de pe vremea lui Hristos nu s-a întâmplat cu adevărat nimic important în Biserică, până când fondatorul sectei a început organizarea a ceea ce este salutat acum ca singurul popor adevărat al lui Dumnezeu. Secta se bucură de separarea initiată si este foarte multumită să rămână separată.

Tendinta spre perfectionism. Membrii sectei se simt mult mai sfinti fată de cei din alte grupări religioase, mai ales fată de membrii Bisericii istorice. Pentru sectă nu este importantă o sensibilitate fată de păcat, materializată prin convingerea că nu suntem la înăltimea asteptărilor în privinta îndeplinirii a ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. Membrii sectelor se laudă cu ceea ce fac. Ei pretind că ascultă de Dumnezeu si îndeplinesc lucrări pe care altii le neglijează. Ei cred că Dumnezeu foloseste standardul lor în ce priveste faptele si se consideră singurii care-l satisfac. Ca urmare, celelalte grupări sunt moarte spiritual, ipocrite si crestine doar cu numele.

3. Tendinta de a supra-aprecia lucrurile secundare. Mai precis, sectele tind să ia anumite adevăruri secundare si să le dea o importantă mai mare decât li se cuvine, în timp ce chestiuni de importantă majoră sunt nesocotite. Rezultatul este că teologia sectei devine unilaterală si deformată. De obicei aceste adevăruri sunt cele care au dus la nasterea sectei sau care mentin acum separarea. Membrii sectelor au versete speciale în Scriptură pe care numai ei le înteleg corect si pe care le consideră providentiale în sustinerea teologiei lor.

4. Comunitatea exclusivă a celor mântuiti. Secta se absolutizează pe sine prin pretentia că numai ea ar reprezenta comunitatea celor mântuiti/iluminati/alesi. Prin contrast, Biserica este fie apostată, fie unealta diavolului. Membrii sectei sunt prezentati ca sfinti, în timp ce păcatele celorlalti sunt amplificate. Dumnezeu devine astfel proprietatea grupării, El apreciindu-i pe toti oameni asa cum face aceasta. Prin urmare, Dumnezeu îi foloseste numai pe membrii sectei ca instrumente pentru a-si revela voia si adevărul Său. Ei au astfel o misiune specială. Secta se ridică pe sine la pozitia transantă a lui Iisus, aplicându-si cuvintele Lui: “Cine nu este cu mine, este împotriva mea.” Ea nu se multumeste cu atitudinea pe care Iisus a recomandat-o ucenicilor Săi: “Cine nu este împotriva voastră, este pentru voi” (Luca 9:50).

5. Rolul central al grupării în sfârsitul lumii. Secta este convinsă că a luat nastere conform unui plan special al lui Dumnezeu, pentru a umple un loc lăsat gol de Biserica depărtată de la credinta adevărată. Deseori, nasterea sectei marchează un moment istoric în escatologia lumii. Sfârsitul lumii joacă un rol determinant în teologia grupării: ea devine arena pe care se va desăvârsi glorificarea sectei, atunci când toti ceilalti vor fi înfrânti. Desi poate fi mică si neînsemnată, atunci când vine ziua încheierii socotelilor, ea va primi de la Dumnezeu locul de onoare pe care îl merită. Ea este mesagera, cea care pregăteste revenirea lui Hristos si participantă alături de Dumnezeu la judecata finală.

Pe evreii vinovati de mândrie spirituală cu privire la locul lor, Iisus i-a avertizat: “Multi de la răsărit si de la apus vor veni si vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov în împărătia cerurilor. Iar fiii împărătiei vor fi aruncati în întunericul cel mai din afară” (Mat. 8:11,12).

6. Conducător carismatic sau mesianic. Acesta fie se consideră Dumnezeu, fie numai el interpretează Scripturile asa cum ar voi Dumnezeu, interpretări care nu pot fi contestate de membri. Conducătorul este auto-numit si nu se subordonează nici unei alte autorităti. El hotărăste cum trebuie să gândească, să reactioneze sau să simtă membrii în diferite situatii ale vietii.

7. Dependentă psihologică fată de grup. În timp, membrilor li se induce credinta că părăsirea sectei echivalează cu părăsirea lui Dumnezeu si cu pierderea mântuirii. Astfel, secta capătă un rol tot mai mare în viata individului, cu valente de viată socială si familială. Prin urmare, membrii au tendinta să rupă legaturile cu familia si cu prietenii care nu frecventează gruparea respectivă. Ei renuntă la telurile în viată si la activitatile de interes pe care la aveau înainte de a se alătura grupului; întreaga lor viată începe să graviteze în jurul sectei, rezultând o izolare de societate – restul lumii nu sunt mântuiti, nu sunt crestini, nu sunt transformati; Secta devine singura sursă valabilă de informare.

Lumea este împărtită în noi si ei: curati si păcătosi, binele absolut si răul absolut. Persoana trebuie să se schimbe în permanentă pentru a se conforma normelor grupului; tendinta spre rusine si vina sunt folosite ca pârghii emotionale pentru a-i influenta si manipula pe membri.

Dacă persoana se izolează de familie sau de societate, ea îsi poate pierde simtul realitatii. De aici decurge un comportament nefiresc în societate, la serviciu, etc. Dacă individul nu petrece timp de unul singur, el îsi va pierde capacitatea de a fi obiectiv si de a avea o imagine corecta asupra lucrurilor.

Premize pentru convertire

Farber, Harlow si West (1957) au lansat termenul de “sindrom DDT” pentru a descrie transformarea la nivelul gândirii suferita de prizonierii din războiul din Coreea: debilitate, dependenta, teama. Lifton (1961), care a studiat modificarea gândirii folosita în universitatile din China, a demonstrat ca procesul nu necesita afectiuni sau probleme fizice. Cultele contemporane, care nu dispun de ajutorul statului, au mai multe în comun cu aceasta transformare a gândirii decât cu situatia prizonierilor de război, în sensul ca ele nu folosesc forta fizica. Pentru a-si controla subiectii, ele recurg la subterfugii si la domeniile naturale de intersectie între ele si individ. Sectele induc stări de dependenta pentru a obtine controlul asupra membrilor si folosesc metode de pedeapsa psihologica pentru a întretine acest control. Procesul, după opinia mea, poate fi descris pe scurt ca un sindrom DDT modificat: debilitate, dependentă, teamă.

Desi procesul descris aici este complex si variat, cele de mai jos reprezintă schema clasica de aderare la o sectă:

* Individul vulnerabil se întâlneste cu grupul.
* Conducătorul (conducătorii) grupului se prezintă pe sine ca un binevoitor care îi poate îmbunatati viata.
* Individul răspunde pozitiv, are parte de o crestere a respectului de sine si a sentimentului de securitate, acestea având loc pe fundal psihologic. Individul poate fi considerat ca “racolat”.
* Prin intermediul împărtăsirii de experiente, a mărturisirilor si a exemplelor individualizate, conducătorul(ii) grupul capătă acces la punctele tari si la cele slabe ale individului.
* Prin mărturisiri ale membrilor grupului, prin denigrarea “concurentei” (alte biserici sau grupuri religioase), prin accentuarea constanta a amintirilor rusinoase ale individului si a altor slăbiciuni, prin îndoctrinarea treptata cu sistemul de gândire strict si închis al cultului, se afirmă superioritatea grupului ca un adevăr fundamental.
* Mărturisirile membrilor, întărirea încrederii individului în grup, amintirea discreta a slăbiciunilor individului si diferite forme de presiune îi creează individului sentimentul ca bunăstarea lui viitoare, sub toate aspectele, depinde de respectarea credintelor grupului, mai exact a “programului de schimbare”.

Aceste tehnici de influentare sunt însotite de o subminare a respectului de sine al individului (de exemplu prin exagerarea păcătoseniei faptelor pe care individul trebuie să le mărturisească), suprimarea sau slăbirea gândirii critice prin alocarea de sarcini care să ocupe cât mai mult din timpul liber al individului si prin repetarea constanta ca numai lucruri rele se pot întâmpla dacă nu se respecta reteta de “transformare” sau mântuire a grupului. Aceste manipulări îl fac pe individ sa-si exprime loialitatea fata de grup si să se angajeze să se schimbe conform cu schema locala. De acum el sau ea va fi considerat ca fiind “pe cale” (ca mergând pe calea “mântuirii”, “iluminării”, “curătirii”, etc.). Dependenta individului fata de grup este deja creata si afirmata implicit sau explicit. Mai mult, el sau ea accepta autoritatea grupului în definirea binelui sau a răului, în inima individului precum si în ceea ce priveste lumea.

Convertitul face apoi obiectul asteptărilor nerealist de mari din partea grupului. Se afirma “cu dragoste” potentialul de care este el capabil, în timp ce membrii grupului mărturisesc cu putere nivelurile la care au ajuns ei sau idolii lor (conducătorii sau fondatorii grupului). Misiunea de căpătâi a grupului (o falsa mântuire) sunt o justificare pentru toate expectatiile denaturate.

Deoarece cuvântul grupului este întotdeauna adevărat iar gândirea “negativa” nu este acceptata, esecurile individului sunt numai si numai ale lui, în timp ce îndoielile personale sau criticile sunt eliminate sau redefinite ca păcate personale. Individul are parte de o alienare tot mai mare. Firea lui de dinainte de a veni în sectă este eliminata; îndoielile cu privire la grup sunt eliminate din gândire; este mentinut sentimentul de vinovatie de a nu te ridica la nivelul asteptărilor grupului. Singura adaptare posibila este fragmentarea si compartimentizarea. Nu este surprinzător deci ca multi doctori considera disocierea ca reprezentând miezul tulburărilor si disfunctionalitatilor legate de secte.

Alienarea individului va atrage după sine ruperea psihologica, dacă nu si fizica, de lumea exterioara, în special de familie. Informatiile din exterior amenintă să tulbure falsul sistem de valori si echilibru al individului, pe care acesta le-a preluat de la grup în încercarea de a se conforma cerintelor implicit afirmate ale grupului. Aceasta alienare accentuează dependenta individului fata de grup.

Grupul promovează echilibrul disociativ al individului, încurajând activ dependenta acestuia, de exemplu prin exagerarea “păcatelor” din trecut si a conflictelor cu familia, prin denigrarea celor din afara, prin folosirea de cântări care să abată orice gândire critica si prin oferirea de posibilităti prin care individul poate ocupa un anume loc în structura grupului (de exemplu a lucra în beneficiul grupului, a vinde reviste pe strada, a munci pentru construirea/întretinerea locului de adunare).

Grupul favorizează dependenta crescânda a individului, prezentând pericole si tragedii care se vor întâmpla dacă individul sau o forta din afară (vizita unui membru al familiei, de exemplu) tulbura echilibrul disociativ care îi permite lui sau ei să functioneze în acel sistem închis. De obicei pedeapsa este de natura psihologica sau metafizica. În unele secte, la initiativa conducătorului grupului sau a unor membrii “fierbinti pe cale”, individul este ostracizat, evitat si catalogat ca având un “duh rau” sau ca fiind rebel. Mai mult, individul este avertizat că dacă perseverează în acea atitudine critica, îsi pierde mântuirea si, în general, îl asteaptă iadul. Trebuie amintit ca aceste amenintări sau pedepse apar în contextul unei dependente fata de grup si al unei alienări psihologice (separări) fata de sistemul de suport din trecut. Aceasta face avertizările grupului mult mai puternice decât avertizările folosite de grupările religioase traditionale, de genul “vei ajunge în iad dacă mori având un păcat de moarte”.

Rezultatul acestui proces, atunci când este dus până la capăt, este o persoana care vrea să para foarte fericita, dar care ascunde o suferintă adâncă. Cu un zâmbet nenatural pe fata, persoana va mărturisi cum i s-a schimbat viata si chiar cum “fratii” au devenit oxigen pentru ea. În aceste cazuri dependenta este totala iar persoana nu concepe sa-si trăiască viata separat. Întâlniri cât mai frecvente, petrecerea împreună a timpului, presărată cu mărturisiri personale, totul creează un univers închis si îi dau individului senzatia ca nici nu ar putea trai fără grup. Am discutat cu multi fosti membri de secte care, atunci când au părăsit adunarea si au vorbit cu alti fosti membri, a fost surprinsi să constate ca multi dintre “fratii” lor zâmbeau si ei fals, cu totii crezând ca ei sunt singurii care nu se simt bine acolo.

Cine aderă la aceste secte si de ce?

Contrar părerii generale ca membrii acestor secte sunt “ciudati”, cercetările si dovezile arata ca majoritatea acestor membri sunt persoane relativ normale, desi o treime se pare ca au avut parte de usoare tulburări psihice înainte de convertire. Trebuie mentionat, de asemenea, că un studiu recent efectuat de Institutul de Sănătate Mintală din SUA arata ca aproximativ 20% din populatia generală are suferă de cel putin o tulburare psihică.

Membrii includ tineri, bătrâni, bogati, săraci, educati si needucati. Nu este usor de identificat tipul de persoana care adera la o sectă. Oricum, experientele clinice si studiile efectuate arata ca marea majoritate a celor care au aderat sufereau de un stres semnificativ (deseori legat de crizele normale ale adolescentei si ale primei tinereti, cum ar fi idile esuate, esecuri la scoala sau confuzii profesionale) înainte de venirea în aceste secte. Deoarece capacitatea lor de a face fata problemelor vietii era redusa, aceste persoane stresate erau mai deschise decât altele la ofertele de “cai către fericire”.

Alti factori care pot indica o persoana influentabilă de către o sectă includ:

* dependentă (dorinta de a fi al cuiva; lipsa de încredere în sine)
* labilitate psihică (incapacitatea de a spune Nu sau de a manifesta scepticism sau îndoiala)
* naivitate (capacitate redusa de a analiza critic afirmatiile cuiva, ceea ce vede, aude sau gândeste, etc.)
* intolerantă la ambiguitate (nevoie de răspunsuri absolute, nerăbdarea de a obtine răspunsuri)
* deziluzie culturală (înstrăinare, nemultumire de conditia socială)
* căutarea de sensuri spirituale.
* singurătate si lipsa prietenilor; secta oferă peste noapte o viata sociala.
* ignorantă fată de modurile în care un grup poate manipula individul.

Atunci când persoanele vulnerabile pentru unul din aceste motive întâlnesc un astfel de grup care practica tehnici de control al mintii, convertirea se poate produce relativ usor, în functie de cât de bine se potrivesc doctrina grupului, mediul social si practicile de control al mintii cu punctele sensibile ale individului. Persoanele labile, de exemplu, pot fi foarte susceptibile la activitatea de convingere a grupului deoarece le este teama să conteste orientarea dogmatica a sectei.

Convertirea la aceste secte nu reprezintă rezultatul unei alegeri, ci a unei căderi, alunecări sau atrageri. Punctele vulnerabile nu sunt de natura să “conducă” individul către un anume grup. Grupul se foloseste de aceste puncte slabe si îi amageste pe indivizi pentru a-i convinge să se alăture si să renunte la modul lor de viata anterior. Manipularea de către grup pe baza punctelor slabe ale persoanei nu este de obicei un lucru rational, gândit sau planificat, ci un mecanism tacit rezultat din mediul strict si închis.

Cum se schimbă cei care aderă la secte?

După ce convertitii se înrolează într-o sectă, modul de gândire, de simtire si de actiune al cultului devine o a doua natura, în timp ce aspectele importante anterioare venirii în sectă sunt suprimate sau se atrofiază prin abandonare. Noi convertiti încep sa-si formeze o carapace datorita asaltului propagandistic al sectei. Încep să apară ca “defazati”, rigizi si stereotipici în răspunsuri, cu un vocabular limitat, cu o capacitate redusa de analiza si fatis distanti în relatiile cu ceilalti. Multi parinti au spus: “Acesta nu e copilul meu!”. Astfel de constatări întăresc opinia ca membrii unor astfel de secte sunt un fel de “zombi” sau niste roboti. Desi aceasta descriere este o exagerare, ea reflecta totusi faptul ca manipulările sectare formează în timp o forma denaturata de constiinta la unele persoane.

Cu timpul, convertitii reduc din distanta fata de restul lumii, din “defazaj”. Învata diferite metode sau adopta atitudini de suprafata pentru a combate opinia generala despre ei si pentru a-i minti mai usor pe altii si pe sine. Deseori ei pierd legătura cu persoanele cunoscute anterior venirii în grup, ca rezultat al opozitiei sectei fata de parinti si de societate. Mai mult, în cadrul grupului devin apreciati pentru conformarea cu cerintele sectei de care au devenit atât de dependenti. Eventual sunt prezentati noilor veniti ca “eroi ai credintei”, modele vrednic de urmat.

Dacă li se permite amintirile suprimate sau îndoielile înabusite să vina la suprafata, acestea pot declansa o anxietate care, la rândul ei, poate favoriza anumite stari de cvasi-transa, cum ar fi vorbirea în limbi, în scopul apărării sistemului de gândire, de sentimente si de comportament al cultului. Astfel de persoane pot avea un comportament normal, cel putin la suprafata. Totusi, adaptarea lor la societate depinde de măsura în care si-au păstrat vechiul mod de gândire, telurile, valorile si afectele personale. Un nivel normal de dezvoltare psihologica si integrare a personalitatii este foarte greu de atins.

Cum îi influentează pe oameni apartenenta la o sectă?

Deoarece sesizează deseori schimbările negative care le scapă noilor convertiti, familiile acestora sunt de obicei primele rănite. În încercarea lor de a-si ajuta rudele căzute în aceste culte, familiile au parte de frustrări, lipsa de ajutor, vina si, din cauza ca putini le înteleg situatia, de singurătate.

Membrii pot fi afectati în sensul ca îsi pierd autonomia psihologica. Mai mult, separarea grupului de restul societatii, în numele ideii biblice de “iesire din lume”, îi lipseste pe membri de ocazia de a învata din variatele experiente ale unei vieti normale. Membrii pot pierde irecuperabil ani într-o stare de “blocaj al dezvoltării”. În unele cazuri, ei au parte de căderi psihice. Copiii din astfel de secte sunt supusi riscului de neglijare din partea parintilor din cauza ca parintii si-au modificat sistemul anterior si normal de afecte, declinându-si acum tacit responsabilitatea pe motivul “voii Domnului” sau al unei entităti superioare.

Cei care părăsesc grupul au parte de sentimente de anxietate, depresie, mânie, teama, vina, tulburări de gândire, “plutire”, trecere de la atitudinea sectară fata de lume la una nesectară, sau senzatia ca sunt întepeniti într-o stare intermediară. Aceasta tulburare emotională afectează capacitatea de a lua decizii si de a-si asuma responsabilitătile vietii.

Într-adevăr, multi fosti membri au nevoie de un an sau doi pentru a se întoarce la vechiul nivel de adaptare, în timp de unii suferă căderi nervoase sau rămân afectati psihologic ani de zile.

Nu toti cei care adera la o sectă sunt afectati din punct de vedere psihologic. Unii se refugiază într-o sectă din fata dificultătilor vietii, prea mari pentru ei. Altii au putut păstra o distanta emotională si au urmat secta fără a deveni însă cu adevărat o parte din el si fără a fi prea afectati de ideologia grupului. În fine, unii au tăria de a rezista presiunii propagandistice, ceea ce le permite sa-si păstreze un grad de autonomie chiar într-un mediu foarte presant.

De ce pleacă oamenii din secte?

Oamenii pot pleca din secte din mai multe motive. După ce au devenit constienti de coruptia si/sau ipocrizia din interiorul grupului, indivizii care si-au păstrat un grad de independenta si o oarecare legătura cu vechile lor valori pot pur si simplu să plece, deziluzionati. Alti membri pleacă pentru ca s-au plictisit de rutina prozelitismului sau a colectării de fonduri, prezenta în adunare dându-le un sentiment de “tras barca pe uscat”. Uneori chiar si cei mai “fierbinti” membrii ai cultului ajung să se simtă nepotriviti în fata cerintelor exagerate ale sectei si pleacă, nu pentru ca au încetat să mai creadă, ci pentru ca se simt niste esecuri irecuperabile. Altii pot renunta la sectă după ce se reîntâlnesc cu vechile valori, teluri în viata, interese sau relatii, ca rezultat al vizitelor parintilor sau a discutiilor cu fosti membri.

Este usor să părăsesti o sectă?

Persoanele care încep să se gândească să părăsească adunarea se vad supusi anumitor presiuni să rămână. Unii fosti membri povestesc ca au avut nevoie de luni, chiar ani de zile pentru a găsi puterea să plece. Unii au fost atât de intimidati încât au plecat în secret.

Desi majoritatea membrilor din secte singuri în cele din urma, rudele nu trebuie să fie linistite. Mai întâi, multi, dacă nu majoritatea celor care pleacă singuri sunt afectati din punct de vedere psihologic, deseori într-o maniera pe care ei nu o înteleg. În al doilea rând, unii nu pleacă niciodată si sunt afectati foarte grav. În al treilea rând, nu se poate prezice cine va pleca si cine nu sau cine va fi afectat. În consecinta, a renunta la atentie din partea rudelor înainte de vreme este ca si cum ai renunta la precautii în cazul tinerilor care fumează marijuana pe motivul ca majoritatea celor care încearcă marijuana nu devin drogati.

Ce este consilierea pentru iesirea din sectă? Cum diferă aceasta de deprogramare?

Consilierea pentru iesirea dintr-o sectă si deprogramarea implică discutarea cu membrii sectei (uneori în sedinte lungi, pe parcursul multor zile), pentru a-i ajuta să identifice practicile manipulante si înselatoare ale sectei, sa-si refacă legăturile avute anterior de convertire si sa-si reia capacitatea de a gândi independent si critic. Aceste doua concepte diferă însă printr-un aspect foarte important.

Deprogramarea, spre deosebire de consiliere, este asociata unui proces de “salvare” în care membrii familiei si prietenii au un rol extrem de important.

Desi propaganda din interiorul sectei încearcă să contracareze procesul de “salvare”, numindu-l “cădere de la credintă”, “părăsire a căii”, “întoarcere la păcat” sau la lumea cea rea, multi fosti membri care au fost ajutati să se re-echilibreze au declarat ca au fost surprinsi de respectul si grija de care au avut parte.

Riscurile esuarii unui astfel de proces de “salvare” sunt mari. În unele cazuri copiii au dezvoltat o ura fata de parinti si în general, fata de cei din afara grupului. Lipsa de tact si de răbdare a familiei a fost atent speculata de sectă pentru a întări în mintea persoanei imaginea de răutate a lumii din afara, persoana devenind în cele din urmă mai legată de grup.

Reactii organizate la adresa sectelor

În Occident, opozitia socială, organizată, fată de secte a început să apară în anii 1960, în special din partea părintilor, din cauza eforturilor unor secte de a-i atrage pe tineri si datorită influentelor asupra acestora. Recrutarea în secte conducea si conduce în unele cazuri la abandon scolar si la adoptarea unui stil de viată separat de familie, într-un cadru strict sectar. Conformismul, obedienta si disciplina membrilor sectelor au tras semnale de alarmă. Unele secte le solicitau membrilor să se separe fizic de mediul social anterior si să se retragă în anumite locuri, întrerupând orice contact cu familia si cu cei din afara organizatiei.

Părintii si alte persoane îngrijorate au acuzat sectele că folosesc metode de înselare si manipulare pentru recrutarea si păstrarea membrilor. Una dintre cel mai grave acuzatii a fost aceea că sectele folosesc tehnici de spălare a creierului astfel încât membrii devin incapabili de a gândi independent, obiectiv.

Primul grup social anti-secte a fost Comitetul Părintilor pentru Eliberarea Copiilor din secta Copiii lui Dumnezeu (pe scurt, FREECOG), format la începutul anilor 1970. FREECOG denunta secta Copiii lui Dumnezeu din cauza practicilor sexuale care includeau sexul în grup si recrutarea de noi membri prin tehnici de seducere sexuală. Până la jumătatea anilor 1970, publicitatea realizată împotriva sectelor a condus la aparitia unei miscări anti-secte în America de Nord, în Europa de vest si în alte zone din lume. La începutul anilor 1980, majoritatea asociatiilor de părinti s-au unit în ceea ce a devenit Cult Awareness Network (Reteaua Anti-Secte).

Date fiind pericolele apartenentei la o sectă, multi părinti au recurs la retragerea fortată a copiilor lor din acele secte. În unele cazuri copiii au fost luati cu forta si tinuti închisi împotriva vointei lor. Părintii au recurs apoi la deprogramare, ceea ce implica presiuni psihologice intense pentru a rupe dependenta individului de grupul respectiv. În replică la aceste măsuri, unele grupuri de “apărare a drepturilor omului” au atras atentia că sunt încălcate anumite libertăti fundamentale ale cetăteanului.

Controversa în ceea ce priveste sectele a condus la studierea organizată a noilor religii. Informarea si cunoasterea în detaliu a practicilor si credintelor unei secte sunt necesare ca o măsură de prevenire a alienării acelor persoane care ar putea fi recrutate în astfel de organizatii religioase.

publicat 23.11.2009 pe www.moldovacrestina.info

Sursa: http://www.odaia.go.ro/manipulare.html#sus

Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon. Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485). Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. 

O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE

Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.
Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647. În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritatea apostolică.
Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!
Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.
Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură[1].
Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.
Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!

CONFESORUL MEU

În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:
- Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!
Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:
- În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură.
Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre.
Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste[2].
M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.

ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ

Aşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:
Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.
Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.
Toţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.
Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.
Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.
Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.
Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.
În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.
Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.

Articol apărut în revista „Θεοδρομία”, nr. 1, ian.-mar. 2006, pp. 69 – 88.

Traducerea: Monahul Gherontie (Nica), Sfântul Munte Athos

Cititi   partea II , partea III

[1] De aceea Sfântul Apostol Pavel şi-a şi permis să-l mustre pe Apostolul Petru şi să-l înfrunte în faţa tuturor, atunci când acesta se abătuse şi „nu umbla drept după adevărul Evangheliei” (Gal. 2:14). (n. tr.)
[2] În vreme ce Biserica Ortodoxă recunoaşte ca Sinoade Ecumenice şapte astfel de adunări ale Sfinţilor Părinţi din primul mileniu, catolicismul a adăugat la numărul acesta şi o serie de 13 concilii apusene, cărora le-a dat titlul de „ecumenice” (cele mai cunoscute în Răsărit fiind Sinoadele unioniste de la Lyon şi Ferrara-Florenţa din sec. 13-15, precum şi Conciliul Vatican II din 1965). (n. red.)

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15

In timp ce multi romani alearga dupa visul american, un preot din California considera ca nu e tara pe pamant mai frumoasa ca Romania.

Fost luptator in Vietnam, acum varsta de 63 de ani, diaconul Stephen, devenit ortodox, s-a hotarat sa isi vanda toate proprietatile si-a luat nevasta si s-a mutat la Iasi.

Are deja cumparat un teren, vrea sa-si ridice o casa si a primit binecuvantarea Mitropolitului Moldovei si Bucovinei sa tina slujbe in biserica. Asa ca invata romaneste.

Sa tot fie 2 ani de cand vocea preotului american se face auzita intr-o biserica ortodoxa din Iasi.

Fost luptator in Vietnam, Stephen Holley, in prezent diacon ortodox, a ajuns la noi ca misionar, dupa ce a renuntat la biserica penticostala.

Spune ca nu in acest cult s-a regasit, ci in ortodoxie. Impresionat de credinta si evlavia oamenilor, dar si de bucatele romanesti, americanul a parasit, fara ezitare, insorita lui Californie pentru dulcea Moldova.

Sotia parintelui Stephen, Mary Patty, nu lipseste de la nicio slujba oficiata de el, intr-o biserica din Iasi.

Ca sa nu faca nota discordanta fata de credinciosii din biserica, a invatat cateva cuvinte de slava pentru Dumnezeu, in romaneste.

Desi initial au fost surprinsi sa vada un strain predicand in biserica, enoriasii s-au obisnuit pana la urma cu parintele Stephen. Ba chiar cu timpul, l-au transformat in profesorul lor de engleza.

Parintele Stephen inregistreaza si o premiera pentru Mitropolia Moldovei si Bucovinei: este singurul preot strain acreditat sa tine slujbe in biserica ortodoxa, ajutat de un monah.

Americanul si-a cumparat un teren de 600 de metri patrati la marginea Iasului si are deja planurile pentru o casa.

Mai trebuie sa se intoarca in California, doar ca sa-si vinda proprietatile. Intre timp, face progrese, zi de zi, la limba romana, ca sa se roage mai usor, impreuna cu cei pe care-i pastoreste.

Titilu: Povestea lui Stephen, fostul soldat al SUA care a dat visul american pe viata de preot din Romania

Sursa: http://stirileprotv.ro/

Prima lege a lui Dumnezeu – Nicolae Velimirovici – Editura Egumenița 2011