O perspectiva psiho-sociologica si misionara

Capacitatea unei secte de a recruta adepti este determinanta pentru supravietuirea ei. Constiente de acest lucru, “noile secte” au construit un discurs adaptat caracteristicilor lumii moderne. Succesul acestui discurs este facilitat de specificul societatii de consum in mijlocul careia traim si care a reusit in mare masura sa deturneze pe om de la referintele sale spiri­tuale traditionale si sa o indrepte spre relativism si hedonism material.

Astazi asistam la esecul acestui model social care a facut sa se nasca o so­cietate fara repere, o societate care are insa nevoie sa creada si sa spere. Pe acest teren s-a format o adevarata “piata religioasa” care cuprinde oferte pentru toate gusturile si nevoile. Sectele au stiut sa invete din cele trei ca­racteristici de baza ale contemporaneitatii: individualism, materialism si nevoie de afiliere. Ele isi adapteaza permanent discursul la aceste trei nevoi, reusind sa umbreasca sau chiar sa anihileze discursurile traditionale.

Interesul unei secte se focalizeaza in primul rand pe a satisface astep­tarile individului in lumea aceasta si nu neaparat de a-l transforma dupa voia si poruncile lui Dumnezeu.

Un grup are succes atunci cand detecteaza fragilitatea (psihologica, sociala, economica, culturala) a adeptilor si reu­seste sa se asocieze cautarii lor de sens sau sa le rezolve problemele res­pective. Fiecare persoana are nevoie de implinire personala, de dobandirea unei increderi de sine, de recunoasterea si aprobarea celorlalti. Uneori oa­menii se pot simti sufocati intr-un univers care nu-i satisface. Sau uneori un eveniment brusc, personal rupe echilibrul si pune in chestiune reperele anterioare.

Sociologia religiilor nu vorbeste de prozelitism, ci se ocupa de un feno­men mai complex pe care-l denumeste convertire religioasa. In cadrul aces­tui fenomen, sociologii considera ca trebuie luate in consideratie patru dimensiuni. In primul rand este persoana convertitului despre care se spune ca sufera o lipsa materiala sau spirituala, are un psihic labil si este in cautarea unor legaturi sociale puternice. In al doilea rand, trebuie considerat grupul religios care dezvolta anumite tehnici de racolare. Apoi este societatea ca martor indirect al procesului de convertire. Discursul sectelor se caracteri­zeaza printr-o usurinta de comunicare evidenta a carei forta rezida in faptul ca se adapteaza la fiecare categorie socio-profesionala, oricare ar fi ea.

Plecand de la aceste consideratii generale, studiul de fata isi propune sa prezinte, din perspectiva interdisciplinara cauzele care favorizeaza ade­rarea la un cult, secta sau noua miscare religioasa (NMR), precum si me­canismele prin care NMR exploateaza cautarile omului contemporan si incearca sa vina in intampinarea aspiratiilor lui. De asemenea, se vor par­ticulariza aceste observatii teoretice la trei grupuri care au aparut in Ame­rica la mijlocul secolului al XIX-lea si al caror mesaj despre sfarsitul lumii continua sa aiba succes in societatea contemporana: “Biserica Sfintilor Ultimelor Zile” (Mormona), “Biserica Adventista de Ziua a Saptea” si Or­ganizatia “Martorii lui Iehova”.

1. Premisele psiho-sociologice ale aderarii la un cult

Problema aderarii la un grup religios formeaza un capitol aparte in misiologie si sociologie, dar intereseaza in egala masura si psihologia, psiho-analiza sau psihiatria. Doua modele de convertire domina studiile con­temporane. Primul accentueaza rolul activ al adeptilor care, in mod respon­sabil, trec la o noua credinta.

Persoana face o alegere deliberata, desi ho­tararea ei poate fi influentata de anumiti factori sociali sau psihologici. Celalalt model vede individul ca un instrument pasiv, care este victima unor tehnici de recrutare mai simple sau mai complicate care implica o anumita presiune psihologica. Si aici sunt doua puncte de vedere, unul con­sidera aderarea la o grupare ca benefica, in timp ce celalalt punct de vedere sustine ca aderarea are efecte negative.

Intr-un studiu clasic referitor la aceasta problema, John Franklin Lof-land si Rodney Stark mentioneaza sapte factori decisivi, fiecare necesar, dar nici unul suficient pentru a influenta o asemenea decizie la nivel per­sonal: tensiuni acute in viata cotidiana; tendinta de a aborda problemele intr-un context religios; cautarea constienta pe plan religios; intrarea in contact cu membrii unui cult; stabilirea sau intarirea unei legaturi afective cu unul sau mai multi membri ai cultului; neutralizarea oricarei relatii cu nemembrii; interactiunile repetate cu membri cultului care conduc in final convertitul potential la o viata de cult.

James T. Richardson si Hoover M. Stewart critica abordarea prea “statica” a lui John Franklin Lofland si Rod­ney Stark si propun un model tip de conversie, cu caracter dinamic, care ia in considerare trei nivele de cercetare: socializarea, asa cum s-a derulat ea pana in momentul conversiei; experiente traite in perioada convertirii; ca­drul avantajos propus convertitului pentru a-si rezolva problemele lui, in ceea ce priveste recrutarea, teoria traditionala este ca sectele tind sa recruteze oameni care sufera de o lipsa materiala sau spirituala.

Roland Campiche (1937-) este de parere ca nu exista o convertire tip, ci ca trebuie tinut cont de fiecare caz in parte si de fiecare context pentru a se putea face un profil al unui potential convertit. Pentru a intelege pe cine recruteaza un grup particular este important sa vedem cui i se ofera ideologia lui.

Recrutarea se face adesea prin intermediul unor relele sociale pre-existente. Oamenii nu se alatura unei secte daca nu gasesc acolo un “maximum de plauzibilitate a unui supranatural activ”. Multi oameni care accepta supra­naturalul nu se alatura sectei deoarece ei gasesc intr-o religie traditionala un grad satisfacator de traire spirituala, adica simt concret credinta. Studiile sociologice au evidentiat faptul ca cea mai simpla cale pentru a re­cruta o persoana este ca acea persoana sa aiba o problema, sa creada in posibilitatea rezolvarii supranaturale a acelei probleme si sa nu fie anga­jata activ intr-o biserica.

La randul sau, Max Bouderlique, un important specialist francez in stu­diul NMR, doctor in filozofie si psihologie, arata ca meta-identitatile, adica referintele ultime interne (super-sinele, idealul de sine, sinele ideal) sunt adesea surse de conflicte interioare. Acestea sunt folosite la maxium de grupurile sectare pentru a le inlocui cu meta-identitatea de grup. Orgoliul ascuns in sinele ideal este folosit pentru a da adeptului impresia ca este recunoscut ca o fiinta exceptionala. “Idealul de sine” este atins cand adeptii au constiinta ca au gasit un sens solid pentru viata lor. Cea mai problema­tica, sustine Bouderlique, este vocea supra-eului impotriva careia sectele incearca sa discrediteze tot ce are legatura cu trecutul adeptului.

Transferand aceasta analiza la societate in ansamblul ei, cercetatorii au evidentiat faptul ca doi factori au o contributie importanta in procesele de recrutare: gradul de integrare a societatii, prin aceasta intelegand coeziunea ci, si puterea organizatiei sau a organizatiilor religioase traditionale.

Sunt slab integrate acele societati in care persoanele au contacte minime unele cu altele. Acest tip de societati vor furniza pe scara larga recruti potentiali sec­telor (NMR). De aceea este mai usor sa se gaseasca NMR in societatile mo­deme industriale, decat in societatile agrare stabile. Ruptura cu traditia si lega­turile sociale superficiale conduc la instrainare, izolare si nesiguranta emotio­nala, stare pe care Peter Ludvvig Berger si Kellner Hansfried o numesc home-lessness (lipsa de apartenenta).

Pe de alta parte, oamenii nu se orienteaza spre noi alternative religioase daca Bisericile din care fac parte raspund eficient nevoilor lor. Sociologii religiilor considera ca noile miscari religioase apar pe fondul secularizarii si al slabirii influentei organizatiilor religioase dominante, in mod traditional, au fost avansati trei factori pentru a explica adezi­unea la un cult:

a) la nivel individual, exista persoane care se confrunta cu lipsuri mari si sunt in cautare disperata sa-si solutioneze problemele lor;
b) exista anumite categorii de oameni care nu sunt conectate la ordinea so­ciala traditionala si care pot fi dornice sa se alature;
c) exista anumite seg­mente ale elitei care pot avea resursele si puterea de a face orice le place, inclusiv de a participa la noi experiente religioase.

In societatea contempo­rana balanta intre acesti trei factori este in schimbare, cu atat mai mult cu cat intervine si un alt element: dorinta de a incerca pur si simplu noi sti­luri de viata si credinta. NMR au abilitatea sa intretina noul si elitismul, de aceea sunt mai; atractive depotriva pentru persoanele simple, sau pentru cele cu formatie intelectuala. In cadrul mormonismului contemporan, de exemplu, o proportie semnificativa dintre convertiti sunt persoane bine educate care au succes in domeniul profesional, managerial sau tehnic.

2. Etapele recrutarii

In limbajul de specialitate, recrutarea comporta trei faze: seductia, per­suasiunea si respectiv transformarea personalitatii prin indoctrinare. Prima faza a recrutarii, seductia, se manifesta atunci cand viitorul adept se afla intr-o criza emotionala. In momentul in care un grup religios sta­bileste o legatura cu aceasta persoana, prima conditie este de a atrage fara a infricosa.

Temele dezvoltate trebuie sa intre in cadrele acceptabilitatii sociale si sa ofere un discurs din care celalalt sa aiba impresia ca se imbo­gateste spiritual, cultural sau intelectual. in al doilea rand, se stabileste o legatura afectiva, astfel incat, cel ce asculta sa aiba sentimentul ca gandi­rea lui se confunda cu a celuilalt. Este o modalitate de intelegere, apoi de exploatare a nevoilor afective ale celuilalt. In aceasta faza, fascinatia constituie motorul adeziunii la secta.

A doua faza este persuasiunea, cand viitorul adept este supus unei duble actiuni, cea a unei indoctrinari si cea a violentei psihologice. Propa­ganda este un joc de echilibru al fortelor. La acest nivel, recrutorul trebuie sa creeze un sentiment de incredere, sa mobilizeze fara sa alarmeze viitorul adept. Eficacitatea mesajului depinde, in mod esential, de modalitatea prin care subiectul o percepe si o judeca. Cu cat cultura sa personala este mai bogata, cu atat simtul sau critic este mai dezvoltat. Nivelul educatiei limi­teaza deci, intr-o anumita masura, efectul persuasiv al propagandei. La fel si o incredere prea mare in sine furnizeaza mijloace pentru a rezista propu­nerilor unei secte.

Persuasiunea, care se adreseaza mai degraba afectului decat inte­lectului, urmareste sa asigure trecerea de la planul realului, aflat la originea nelinistilor care l-au adus pe adept la secta, la planul irealului, care-i ofera solutii. Secta se preocupa in acest timp de reconstruirea personalitatii adep­tului dupa modelul celorlalti. Acest proces de imitatie stimuleaza dorinta de competitie intre adepti care se straduie sa ajunga la rolul de discipoli model, in acelasi timp se prelungeste seductia pentru a mentine la noul adept ideea justetei alegerii sale. Pentru a ajunge la rezultatul scontat, recrutorul folo­seste o multime de “trucuri”, similare cu cele folosite de specialistii in mar­keting si publicitate.

Convertirea constituie punctul culminant al asimilarii sectare, proba cea mai sigura fiind ca adeptul a renuntat la sistemul de valori anterior pen­tru a-si insusi noile norme de viata care-i sunt propuse. Este momentul cand trebuie sa demonstreze atasamentul sau la secta si sa devina la randul lui recrutor. El adera la “limbajul de lemn” ale sectei, care nu permite decat repetitia si conformismul si care-1 face surd la orice cuvant venit din afara.

Conditionarea. De la educatie la “spalarea creierelor”. Conditio­narea se desfasoara simultan pe trei nivele: la nivel cultural, cand esteiinlo-cuit sistemul de referinte obisnuit printr-o noua grila comportamenta|la, la nivel afectiv, cand secta se straduie sa “decupleze” adeptul de trecutul sau si la nivel psihic cand se are in vedere remodelarea personalitatii. indoctri­narea constituie faza consolidarii convertirii. Ea vizeaza sa elimine restu­rile spiritului critic si spatiul personal, legandu-l de numeroase obligatii.

Cu cat responsabilitatea creste in cadrul sectei, cu atat dependenta sa se intareste: ierarhic, el depinde de superiori, moral de inferiori, economic si social de intreaga structura. Metodele prin care se ajunge la conditionare sunt cunoscute in literatura de specialitate sub diverse denumiri: remodclare a gandirii, convertire fortata, reforma a gandirii, indoctrinare, persuasiune coercitiva, manipulare mentala sau “spalare a creierelor”. Acest proces in­seamna renuntarea “de buna voie” la drepturile fundamentale si la pierde­rea propriei personalitati. Astfel adeptul devine un propagandist, o rotijta in marele angrenaj sectar.

Discutia legata de “spalarea creierelor” sau “manipulare mentala” a atins punctul culminant in Statele Unite in anii 1980. Partizanii acestei idei sustineau ca oamenii nu adera voluntar la Noile Miscari Religioase ci ca sunt manipulati de grupuri care folosesc o psiho-tehnologie puternica si eficienta care permite un control al comportamentului lor.

In 1983, Ame­rica Psychogical Association (APA) a creat o comisie de ancheta (task force) condusa de Margaret Singer Thaler (1923-2003) pentru a vedea in ce masura aceste acuzatii se pot aplica miscarilor religioase.

Margaret Singer a fost o cunoscuta luptatoare impotriva sectelor. Ea a fost fonda­toarea unui serviciu de consiliere pentru fosti membri ai grupurilor reli­gioase sectare. Pe baza observatiilor sale empirice, Margaret Singer a| pu­blicat o serie de articole despre “spalarea creierelor”, cel mai important articol fiind Coming Out of the Cults (Psychology Today, nr. 12, ianuarie, 1979, p.72-82).

Cercetoarea americana si-a devotat apoi intreaga viata pen­tru a dezvolta si a argumenta aceasta teorie in fata Curtilor de judecats in cazuri legate de NMR. Pozitia sa a devenit un subiect de dezbateri intense in cercurile sociologice si psihologice. Colegii ei din mediul academic au respins teoria “spalarii creierelor” si acest punct de vedere s-a impus intre specialistii noilor miscari religioase. Discutia despre “spalarea creierelor” in cazul unui grup religios sectar este departe de a se fi incheiat, cu atat mai mult cu cat Margaret Singer a dovedit existenta fenomenului.

Sociologia religiilor ofera un ajutor important in intelegerea mecanis­melor prin care actioneaza prozelitismul sectelor (NMR), dar si a cauzelor care confera un succes surprinzator mesajului lor despre sfarsitul luinii. Dincolo de disputa despre “spalarea creierelor”, care imparte sociolpgii religiilor in doua tabere, pro si contra, este important de mentionat ca discursul grupurilor adventist-milenariste este prezentat intr-o maniera atrac­tiva, respectand toate regulile de market si publicitate, si ca el raspuride cautarilor, nelinistilor si temerilor omului modern.

Pr. Lect. Dr. Radu Petre Muresan

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Declaraţii făcute de ieromonahul Savatie Baştovoi pentru postul de radio Prime FM

Legiferarea islamului şi legea antidiscriminare este o problemă falsă, deoarece Moldova nu are o comunitate compactă şi cu tradiţii de musulmani, spre deosebire de România, iar activiştii homosexuali nu sunt altceva decât urmaşii ideologici ai propagandiştilor de altă dată porniţi să lovească în tradiţiile şi credinţa acestui popor, a afirmat ieromonahul Savatie Baştovoi într-un interviu pentru Prime FM.

„Nu era cazul să facem atâta tam-tam şi să ne batem capul cu legi în cazul în care există atâtea şi atâtea probleme în această ţară. Altfel, mâine-poimâine vom face legi pentru protecţia cangurilor sau a balenelor albastre şi a altor lucruri rare”, a ironizat ieromonahul scriitor.

Întrebat din ce motive guvernarea insistă asupra acestei legi, părintele Savatie a declarat: ”Poate fi înţeles într-un singur fel – sau această guvernare îşi pierde prea mult timp pe la vamă şi prin aer, ocupându-se cu altfel de lucruri, sau au înclinaţii inverse, netradiţionale-sexuale şi atunci se grăbesc să-şi creeze un cadru legislativ confortabil pentru timpul când se va isprăvi şi vremea lor… Eu nu ştiu ce vrea să facă domnul Filat şi toţi aceşti miniştri pe care i-aţi pomenit după ce li se va isprăvi vremea guvernării, eu sper să nu intre în vreo trupă de balet netradiţional şi să umble pe la şcoli să-i înveţe prostii pe copii, că tot a promovat ”Sexul povestit celor mici” şi altele”.

În încheiere, ieromonahul Savatie şi-a exprimat speranţa că domnul Filat şi miniştrii săi vor rămâne oameni întregi la cap şi cumsecade, în sensul pe care îl înţeleg prin aceste cuvinte bunicile de la ţară şi toţi oamenii de bine din această ţară.

Monahul scriitor a mai spus că nu ştie cine este ministrul Efrim, dar îi doreşte să fie sănătos şi i-a recomandat să citească Constituţia lui Lenin în care va regăsi propriul proiect de lege privind libertatea de conştiinţă.

Mic ghid ortodox de intrebari dogmatice

Aceasta intrebare, care poate parea nefireasca unui credincios ortodox , este foarte importanta pentru un altul, care nu crede in credinta ortodoxa sau are prea putin de a face cu ea. Ca un fost fondator al unei grupari protestante din Grecia, acum convertit la Ortodoxie, cred ca merita stradania de a raspunde acestei intrebari chiar prin prisma experientei trecutului, ca protestant si aprig luptator impotriva Bisericii Ortodoxe.

Deci intrebarea este: cum vede un protestant Ortodoxia? Si ce are nevoie pentru a o aprecia?

1. Imaginea negativa a ortodoxiei

Cand pastorii protestanti se refera la Biserica Ortodoxa, o fac aproape intotdeauna cu un spirit critic. Este o realitate ca, prin prisma unui credincios occidental, ei gasesc numeroase aspecte care ii deranjeaza in Biserica Ortodoxa. Haideti sa aruncam o privire la cateva lucruri de baza care il deranjeaza pe un potestant, din ceea ce observa el.

A. Ignoranta „multimii”
Cand un protestant vorbeste cu un ortodox, si incepe sa aduca diferite argumente (din Biblie, de cele mai multe ori), in cele mai multe cazuri are in fata un om cu totul ignorant: un om care „nu a gustat” credinta crestina, un om care urmeaza orbeste credinta, nicidecum un om cu credinta constienta. Este adevarat ca ortodox obisnuit stie mai putin despre Biserica Ortodoxa, decat stie despre echipa de fotbal favorita, literatura straina, stiinta sau… budism. Astfel, prin ochii acelui protestant, acea persoana nu va fi privita ca cineva care nu stie ce este aceea Ortodoxie, ci ca un reprezentant al Ortodoxiei! Atunci apare acea atitudine a fariseilor din timpul Mantuitorului care spuneau „multimea acesta care nu cunoaste legea este blestemata!” (Ioan 7, 49).

B. Deficientele unor clerici
Pe un protestant scandalurile in care este implicat clerul ortodox il conving si mai mult de corectitudinea alegerii lui in „orice altceva in afara de Ortodoxie”. Pentru el, fiecare preot este un „dusman”, „un slujitor al celui rau”, „un lup hraparet”, „imoral” si „explotator”. Dar cel mai mult il respinge atitudinea fanatica si autosuficienta pe care multi preoti o afiseaza fata de protestanti.

C. Lipsa de unitate in parohie
In timp ce cei mai multi greci protestanti se bucura de bune relatii sociale in congregatiile lor, in cele mai multe parohii ortodoxe grecesti se observa exact opusul. Credinciosii par a fi straini unii altora, iar aceasta, pentru un protestant, este dovada lipsei de dragoste crestina, ceva pe care el o gaseste insa in adunarile minoritare, unde fiecare se cunoaste cu fiecare, iar relatiile sunt mult mai apropiate datorita imprejurarilor sociale in care se gasesc.

C. Modul de rugaciune
Protestanti vad rugaciunile ortodoxe ca „nebiblice”. Ei au rezerve fata de icoane, psalmodieri, lacasurile de cult, sfinte taine, vesminte preotesti, slujbe bisericesti, sfinte canoane, etc. Orice au fost invatati ca nu apartin modului de rugaciune „protocrestin”, „scripturistic”, ei nu considera a fi practici crestine, ci „traditii omenesti”. Totodata, pe protestanti ii deranjeaza dezordinea din viata si slujbele Bisericii si purtarile credinciosilor, atat preoti cat si laici. Fiind obisnuiti cu viata disciplinata din mica lor comunitate, privesc Ortodoxia ca o „zona de tranzit”.

Din cele spuse mai sus, este limpede ca protestantii, dar chiar si „ortodocsii” de astazi educati in spirit occidental care-si resping credinta, se rezuma la „simptomele” vizibile, adica la aparente. Ei nu cauta sa cerceteze adancimile, sa observe ce anume se gaseste in partea nevazuta a ceea ce vad. Se rezuma sa ramana la suprafata si nu pot ajunge la esenta. Ei generalizeaza intregul si nu observa componentele. Ei atribuie niste parametri credintei crestine, dar niciodata nu se intreaba pe ei insisi „ce valoare au lucrurile despre care in protestantism li s-au spus ca sunt traditii omenesti?”.

Ca urmare, protestantii nici nu vor sa incerce sa vada lucrurile din punctul de vedere al Ortodoxiei. De altfel, aceasta ar fi singura cale prin care ar putea sa vada maretia Ortodoxiei. Daca cineva nu incearca sa-l inteleaga pe celalalt, sa se puna in locul lui, nici nu va putea sa inteleaga comportamentul celuilalt sau „simptomele”din umbra ale credintei lui, adancimile. Acesta este motivul pentru care, inainte de a raspunde la intrebarea „de ce sa fiu ortodox?”, am dorit mai intai sa arat ce anume il respinge pe unul cu educatie occidentala de Ortodoxie.

Dezvaluind de la inceput motivele care m-au tinut departe de Ortodoxie, voi continua prin a descrie ceea ce m-a facut sa ma apropii de credinta drept maritoare si m-a determinat sa parasesc gruparea eretica pe care am creat-o in ignoranta mea si sa ma unesc cu Hristos in Biserica Ortodoxa.

2. Izvorul credintei crestine
Cel mai important lucru care formeaza motivul suficient pentru ca cineva sa fie crestin ortodox, este de a intelege sursa credintei.

Un protestant este invatat (iar el a acceptat fara nici un fel de verificare si documentare) ca sursa credintei crestine este Sfanta Scriptura si nimic altceva in afara de Scriptura. De fapt, un protestant chiar crede ca Sfanta Scriptura contine 66 carti, fara a primi vreodata o explicatie de ce protestantismul a omis 10 carti care sunt recunoscute de Ortodoxie.

Cand o astfel de persoana afla ca Sfanta Scriptura are inca 10 carti, si ca Sfanta Scriptura NU este singura „sursa de credinta crestina”, dar ca sursa credintei este viata vie a Bisericii in Duhul Sfant (pe care noi o numim Sfanta Traditie), si ca Noul Testament a fost definitivat in secolul 4 d.Hr., de catre Biserica Ortodoxa, acea persoana este, in mod inevitabil, la o rascruce. Atunci incepe sa se intrebe daca ceva nu este adevarat in ceea ce protestantismul l-a invatat ca fiind „adevarat” si „neindoielnic”. Baza credintei sale este nimicita. Devine evident pentru el ca este absurd sa respinga Biserica Ortodoxa care i-a daruit Sfanta Scriptura, un produs al Bisericii Ortodoxe. Iar daca aceasta persoana cauta cu sinceritate adevarul, incepe sa indrazneasca sa priveasca treptat lucrurile prin punctul de vedere ortodox si intelege de ce „stalpul si temelia adevarului” este Biserica ( 1 Tim 3, 15), si nu Sfanta Scriptura.

Biserica Ortodoxa este, prin urmare, acea biserica care are o TEMELIE STABILA SI SOLIDA ca sursa de credinta, in contrast cu protestantismul. Biserica se sprijina pe viata duhovniceasca a sfintilor care au marturisit-o, cu pretul vietii, de-a lungul istoriei de la inceputurile ei si pana astazi.

3. Dovada istorica

Cunoscand acestea, protestantul va incepe propria sa cautare a Bisericii istorice. Indiferent de modul in care fiecare crede ca ar fi fost modul de vietuire si de rugaciune, sunt suficiente izvoare istorice in scrierile crestine vechi si in descoperirile arheologice, care dovedesc ca primii crestini se rugau precum crestinii ortodocsi de astazi si nu in precum protestantii. Exista marturii ale existentei sinoadelor, clerului, icoanelor, vesmintelor preotesti, cinstirea sfintilor si a moastelor, dogmelor bine definite, Sfintei Liturghii, a Sfintelor Taine precum spovedania, mirungerea, existenta rugaciunilor pentru cei adormiti, crucea, posturile, sarbatorile, s.a.m.d. Toate acestea au existat, inca de la inceputul crestinismului, cu schimbari minore pana in ziua de azi.Cand protestantul descopera toate acestea din surse vechi, istorice, atunci isi da seama ca tot ceea ce i s-a spus de catre liderii sai a fost doar o descriere falsa si arbitrara a Bisericii Crestine primare; si atunci isi va da seama ca tot ceea ce detestase in Ortodoxie ca fiind ne-scripturistic ne-a fost dat chiar de Domnul Insusi!

4. Succesiunea apostolica
Subiectul acesta este la fel de important pentru a intelege de ce nu poti sa fii crestin in afara Bisericii Ortodoxe. Cand cineva cerceteaza sursele crestine vechi, atunci incepe sa inteleaga si unele versete din Sfanta Scriptura. Atunci va incepe sa inteleaga ca Biserica functioneaza pe principiul divin al sinodalitatii si ca acest principiu este garantul unitatii, coeziunii si sfinteniei in viata Bisericii. Atunci va incepe sa inteleaga ca in Biserica lui Hristos, de la inceput, nimeni nu a actionat in mod arbitrar, fara autoritate; de la inceput a existat ierarhie si autoritate, careincepe cu Dumnezeu Tatal, continua prin episcopii din fiecate cetate si se termina cu fiecare crestin. Atunci se va trezi din letargia protestanta si va intelege ca autoritatea episcopului nu este o nascocire omeneasca, ci o invatatura crestina de credinta. Atunci va incepe sa se intrebe de sursa de autoritate a liderilor protestanti (si chiar sursa de autoritate a lui insusi, atunci cand este pastor). Cine, mai exact, i-a dat autoritatea de a fi deasupra celorlalti?

Atunci va avea surpiza sa descopere ca Biserica niciodata nu a apostaziat (asa cum fusese informat), dar continua sa razbata prin istorie, in comuniune cu Domnul Iisus Hristos si in Duhul Sfant. Atunci va intelege ca apostolicitatea exista NUMAI in Biserica Ortodoxa, cand va descoperi ratiunile si mijloacele din preajma Schismei papistilor. Drumul spre Ortodoxie va fi unul fara de intors.

5. Raspunsuri din experienta
Toate aceste informatii vor da acestuia suficiente raspunsuri viabile la toate acuzele pe care le aducea candva Bisericii Ortodoxe. Astfel va sesiza motivele pentru atitudinea autosuficienta observata la multi clerici si laici. Acum va intelege ca principiul sinodal (unde nu exista o ierarhie piramidala cu puteri absolute, de neclintit), este deschis la neintelegeri si conflicte dintre episcopi pe probleme nemateriale. Acum va intelege ca intr-un spatiu de inchinare deschis oricui este firesc sa existe dezordine. Si mai ales, ca intr-un astfel de spatiu, este normal ca pseudo-crestinii si oportunistii sa-si gaseasca loc. Aceasta persoana va intelege deja ca aceleasi lucruri au existat de la inceputurile crestinismului, si ca ogorul lui Hristos intotdeauna a avut, si inca mai are, destula neghina!

Pana acum va fi invatat ce, si cum, sa creada. In acest mod, va pricepe ca in loc sa critice conduita celorlalti este mai bine sa-si vegheze propria viata si conduita, stiind ca niciodata nu a fost, si nici nu este, asa cum ar trebui sa fie in fata lui Dumezeu. Si ca, in loc sa astepte pe la altii sa faca prima miscare, este mai bine sa-si creeze cercul sau de prieteni de o credinta cu el. De altfel, el nu este scutit de responsabilitatea fata de ceilalti.

6. Clarificarea dogmatica
Un protestant sau nu, va gasi intotdeauna in Biserica Ortodoxa ceva ce nu poate fi gasit in alta confesiune. Va gasi CONSISTENTA DOGMATICA DESAVARSITA.Deoarece, chiar daca unii sau altii, impotriva firii, ar dori sa considere Ortodoxia ca un „idol lumesc”, superioritatea ei tot va fi evidenta, in contrast cu orice idol plasmuit de om, fie filosofic, religie sau ideologie. Doarece doar in Ortodoxie este REVELATIA dumnezeiasca in ceea ce priveste invatatura despre viata si mantuire.

Doar in Ortodoxie putem afla SINGURA cale in care Dumnezeu poate fi cunoscut ca Persoana, precum si Persoana in Iisus Hristos.

Doar in Ortodoxie putem afla o metoda de psihoterapie dovedita ca buna cu verificarea experimentala in persoanele sfintilor.

Doar in Ortodoxie putem afla de ce Dumnezeu este Treimic si ce inseamna „Dumnezeu este dragoste”.

Doar in Ortodoxie putem simti libertate in rugaciune si intelege jertfa Mantuitorului, fara frica de un dumnezeu razbunator.

Doar in Ortodoxie putem invata adevarul despre Iad si Rai si putem fi coplesiti de maretia dragostei dumnezeiesti.

Doar in Ortodoxie putem gusta Imparatia Cerurilor inca din viata aceasta, fara promisiuni desarte pentru viitor, care nu au nici un fel de fundament in viata reala.

Pe langa toate acestea, toate invataturile dogmatice ortodoxe au consistenta si plenitudinea care nu pot fi gasite nicaieri in alta parte. Aceasta este posibila pentru ca numai in Ortodoxie revelatia dumnezeiasca nu este alterata. Cand folosim credinta ortodoxa ca masura de comparatie, vom descoperi ca orice ideologie, sau oricare alta invatatura eterodoxa, este o ratacire.

7. Sfintirea vietii
In final, pe masura ce omul se intareste in credinta ortodoxa si traieste ortodox, acel om se schimba in asemanare cu Dumnezeu si incepe sa-si priveasca viata si semenii intr-un mod cu totul diferit, intr-un mod care nu poate fi gasit nicaieri in alta parte.

El invata sa se judece pe sine, nu comparandu-se cu „cei mai rai si blestemati ai lumii”, pentru a se simti pe el „curat” si „vas ales”, ci cu modelul PERFECT si SFANT al Domnului Iisus Hristos. O asemenea comparare va aduce smerenie si un sentiment de neinsemnatate a persoanei proprii. Cine gandeste asa este pe „calea crestina”, fara a-si mai judeca semenii, ci privindu-i pe toti cu dragoste si bunatate. Vazandu-si aproapele pacatuind, nu-l va mai judeca, ci se va umple de intristare si durere, stiindu-se pe sine purtator de fire inclinata spre pacat. Stie ca nu doar pe acela, dar si pe el insusi, pacatul il va putea duce in gheena. De aceea se va ruga si pocai si nu-l va judeca pe aproapele sau; de aceea va vedea caderea aproapelui sau ca fiind propria cadere si va suferi pentru mantuirea fratelui sau.

De cate ori se va intampla sa mai pacatuiasca, nu va deznadajdui, ci se va gandi la milostivirea si dragostea lui Dumnezeu care a fost rastignit pentru cei pacatosi, nu pentru cei drepti, se va ridica iarasi si va continua lupta fiind mai intarit.

Va cauta o relatie personala cu fratii sai, prin unicitatea care caracterizeaza fiecare fiinta umana, si nu-i va privi prin prisma unor modele standardizate, legaliste, de conduita, morala si viata. De aceea, el nu se va sfii sa ceara binecuvantare de la Dumnezeu si in acelasi timp de la o persoana sfanta, care altadata in viata a fost un criminal, un nelegiuit. Atunci nu-l va mai deranja nici dezordinea dintr-o biserica ortodoxa, ci se va bucura de libertatea de exprimare a credintei a fiecarei persoane in fata lui Dumnezeu, fara nici un fel de idei preconcepute.

El va trece din starea cazuta direct in gradina Bisericii, preferand sa se aseze in mijlocul ei, intre florile ei sfinte, pentru a le soarbe seva lor datatoare de viata; si astfel va dobandi cunoastere, dupa cum ii va darui Dumnezeu. Atunci va simti puterea lui Dumnezeu care creste florile dintr-o gradina permanent vandalizata de tot felul de viermi neadormiti.

Si astfel aceasta persoana se va lumina, numai in Biserica Ortodoxa a Domnului nostru, si-L va intalni pe Domnul, asa cum este El si alaturi de El, facandu-se partas la viata in Dumnezeu.

Pentru oricine cunoaste, chiar oricat de putin, maretia si adancimea credintei ortodoxe, si mergand cativa pasi pe calea care duce la mantuire, impreuna cu sfintii si gustand din apa vietii vesnice, acela nu se va mai intoarce niciodata!

Sursa (elina) : http://www.oodegr.com/oode/orthod/genika/giati1.htm

Traducere: Sfanta Manastire Pantocrator

Astazi, 18 februarie, la 60 de ani de la mutarea sa la Domnul, este sarbatoare in inimile tuturor celor care-l cinstesc pe Valeriu Gafencu asa cum se cuvine, adica asa cum este el in adevar: ca sfantul exponential al neamului nostru, din ultimul veac. Credem si marturisim fara cea mai mica sovaiala, impreuna cu parintele Calciu, ca “nu avem alt sfant mai mare decat Valeriu Gafencu”.

Pr. Gh. Calciu: “Nu avem alt sfant mai mare decat Valeriu Gafencu”

Daca avem curajul sa-i primim in inima duhul sau si chipul sfinteniei sale, daca putem sa-i sorbim ca pe o apa vie uluitoarele sale pilde, atunci toate pretentiile si toate pretiozitatile noastre meschine de asa-zisi crestini ar fi facute tandari si ne-am vedea goi, in toata nimicnicia noastra. Atunci toata ingamfarea cu “faptele noastre” si toata afisarea noastra guraliva de zi cu zi si-ar arata pe deplin gaunosenia si macar atunci, poate, am invata rusinea cea buna.

Nimic nu i-a lipsit “mult-patimitorului Valeriu” pentru a putea fi numit desavarsit: a ingemanat in sine, la superlativ, harismele unui mare cuvios isihast, cu slujirea devotata a unui adevarat pastor de suflete care traieste si se daruieste la modul absolut pentru obstea lui, cat si cu angajarea muceniceasca, marturisitoare, totul culminand cu virtutea iubirii desavarsite pentru vrajmasi.

Pe de o parte, Sfantul Valeriu a fost un autentic si inalt traitor filocalic de sensibilitatea, de finetea si de profunzimea unui Siluan Athonitul (se vede limpede aceasta afinitate de duh din stilul si continutul scrisorilor sale, din indrazneala rugaciunii si din intimitatea maxima a legaturii inimii sale cu Mantuitorul Hristos si cu Maica Domnului, care l-au facut, pentru multi, la fel de putin inteles ca si marele Staret athonit). Pe de alta parte, indraznim sa credem ca Valeriu este mai mare si decat Sfantul Siluan, intrucat L-a trait (la modul total) si L-a marturisit pe Hristos nu in linistea manastirii, ci in cele mai cumplite conditii omenesti cu putinta: temnita grea, teroarea neincetata, tortura, boala lunga, teribila si mistuitoare, pe toate transfigurandu-le. Dragostea lui pana la jertfa suprema a spart toate barierele firii si a raspandit inca din timpul vietii mireasma bogata si roadele neindoielnice ale sfinteniei.

Aceasta realitate izbitoare si de netagaduit este puternic reliefata si prin marturia unuia dintre tovarasii sai de suferinta, Virgil Maxim, reprodusa intr-unul din capitolele volumului “Sfantul inchisorilor”. Virgil Maxim a fost cel care a surprins cel mai indeaproape arderea-de-tot a fiintei lui Valeriu, pe care l-a identificat, in duh, cu un pustnic care si-a zidit sfintenia daruindu-se fara rest, rastignindu-se si mistuindu-se pentru Hristos si pentru fratii sai, pana la ultimul farama de carne a trupului sau.

Ne ramane sa nu uitam si sa nu ignoram testamentul sau duhovnicesc catre noi: “Duceti Duhul mai departe!”.

O, Sfinte Valeriu, cunună a mucenicilor români din prigoana celui de-al douăzecilea veac, fii apărătorul nostru ceresc! Vezi, sfinte, cursele diavolului cele amăgitoare, vezi patimile care ne împresoară, vezi neputinţa sufletelor noastre. Dar vezi şi nădejdea noastră în ajutorul cel de sus, şi vino şi scoate-ne din focul încercărilor, ca ajungând în Împărăţia cea cerească să Îi cântăm împreună cu tine Dumnezeului celui viu: Aliluia!

Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/

Astfel, sambata 18 februarie, in fiecare biserica se oficiaza Sfanta Liturghie, urmata de slujba Parastasului pentru cei adormiti. In ziua in care se savarseste Sfanta Liturghie, preotul scoate miride (particele) din prescura, pentru vii si morti. Ele sunt asezate pe Sfantul Disc, alaturi de Agnet – partea din prescura care reprezinta pe Hristos, ca dragostea Lui sa se reverse si asupra lor. Amintim ca in cadrul Sfintei Liturghii, Agnetul se preface in Trupul si Sangele Domnului. Astfel, miridele (care ii reprezinta pe cei pomeniti), participa la sfintenie prin prezenta lor alaturi de Trupul lui Hristos de pe Sfantul Disc.

Cine poate fi pomenit?

Se pot pomeni toti cei care au murit nedespartiti de Biserica. Nu pot fi pomeniti cei care au murit in dispret cunoscut fata de Dumnezeu. Precizam ca orice slujba a Bisericii se savarseste numai pentru cei care sunt membri ai ei, adica au devenit prin Sfintele Taine, madulare ale Trupului tainic al lui Hristos. De aceea nu pot fi pomeniti nici copiii morti nebotezati, pentru ca ei nu sunt membri ai Bisericii.

Mosii de iarna

In Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne facem pomenirea mortilor, pentru ca in duminica urmatoare Biserica a randuit sa se faca pomenire de Infricosata Judecata si A doua venire a Domnului la care ne vom infatisa toti. Pentru ca multi crestini au murit pe neasteptate si fara pregatirea sau fara pocainta necesara, Biserica face mijlocire pentru toti acestia, ca sa se bucure de fericirea vesnica.

Simion Florea Marian mentiona in lucrarea “Trilogia vietii”, “ca pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi”. Cuvantul “mosi” vine de la “stramosi”, si se refera la persoanele trecute la cele vesnice. Cu apelativul “mosi” sunt numiti nu doar mortii, ci si principalele sarbatori ce le sunt consacrate, precum si pomenile facute pentru ei. Din zilele de Mosi amintim: “Mosii de primavara” (de Macinici), “Mosii de vara” (sambata dinaintea Rusaliilor), “Mosii de toamna” (in prima sambata din luna noiembrie), “Mosii de iarna” (sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne).

Sambata, zi de pomenire a celor adormiti

Sfintii Parinti au randuit ca sambata sa se faca pomenirea celor adormiti, pentru ca este ziua in care Hristos a stat cu trupul in mormant si cu sufletul in iad, ca sa-i elibereze pe dreptii adormiti. Pe de alta parte sambata e deschisa spre duminica, ziua invierii cu trupul. Duminica este numita si ziua a opta, pentru ca este ziua inceputului fara de sfarsit, ea nu va mai fi urmata de alte zile, va fi eterna.

Nu se fac parastase in:

- duminicile de peste an;
- perioada dintre Nasterea si Botezul Domnului;
- de la lasatul secului de carne pana la sambata intai din Postul Mare, sambata Sfantului Teodor;
- din sambata Floriilor pana in Duminica Tomei;
- zilele de luni, marti, miercuri, joi si vineri, din Postul Sfintelor Pasti, pentru ca in aceste zile este savarsita Liturghia Darurilor mai inainte sfintite.

Adrian Cocosila

http://www.crestinortodox.ro/

Calea:
Calea mea către Ortodoxie a fost foarte lungă şi anevoioasă, dar cu ajutorul Domnului Iisus, a unui coleg de serviciu, dar şi a unui preot, am primit Taina Botezului în Biserica Ortodoxă. Consider că am împlinit Sfânta Scriptură, ca Legământ cu Dumnezeu prin Noul Testament, în care Domnul Iisus Hristos a fost trimis să împlinească Legea Tatălui Ceresc.
Am avut multe discuţii aprinse în sânul familiei. Părinţii, sora, sunt evrei mesianici, care au criticat această hotărâre de a mă boteza în Biserica Ortodoxă.
Chiar dacă relaţiile de sânge s-au răcit, sunt încălzit de bunătatea şi ajutorul care mi-o oferă această nouă familie în duhul lui Hristos.

Motivaţiile:
Ce mi-a plăcut în credinţa Ortodoxă?
1. Creştinii sunt deschişi la inimă, direcţi în discuţie şi oneşti.
2. Am avut deosebita plăcere de a asculta slujbele şi de a pătrunde în cuvintele şi gesturile preotului din timpul Liturghiei. Acestea mă liniştesc şi îmi dau forţe de a trece prin greutăţi.
3. Credinţa creştin-ortodoxă o consider cea mai adevărată: DREPTMĂRITOARE.
4. De asemenea, momentul când am hotărât să primesc Sfântul Botez a fost pelerinajul la Mănăstirea Bănceni (Ucraina). M-a impresionat biserica nou-construită şi anume volumul, şi ce frumuseţe am văzut în ea. În acelaş timp m-a impresionat slujba de duminică. Nu puteam să mă întorc, stăteam ca lumânarea, căci era număr mare de oameni. Biserica era arhiplină. Niciodată n-am crezut că se pot aduna într-o mică localitate atâţia oameni…
Altă motivaţie în decizia pe care am luat-o a fost un preot, parohul unei biserici din Chişinău, care m-a susţinut şi mă susţine în viaţa personală şi cea duhovnicească. Este o fire blândă, care atrage oamenii prin simplitate şi bunătate. Cred că a adus multe oi rătăcite pe calea cea dreaptă.
Vreau să recunosc că mult m-am gândit înainte de a mă decide să primesc haina albă a botezului. Am venit în Biserica Ortodoxă pentru totdeauna, voi rămâne în ea până la moarte.

Evoluţie:
Nu pot spune că înţeleg prea multe din ritual, din cele şapte Laude care au loc în fiecare zi din viaţa mănăstirilor, însă în viitor mă voi strădui să învăţ mai multe, pentru a le fi mai uşor urmaşilor mei, să devină membri activi ai Bisericii.
Fac pas cu pas, o iau încet, şi îmi doresc să ajung un creştin ortodox nu numai cu numele, dar cât ar fi posibil să-i aduc şi pe altii la Hristos, cu nădejdea ca să fiu iertat pentru încăpăţânarea pe care am avut-o faţă de fraţii mei întru Hristos.
Nădăjduiesc să vizitez cât mai multe mănăstiri, să-mi aprofundez cunoştinţele teologice, dar şi să cunosc despre tradiţiile creştine ale acestui popor ortodox.
Această schimbare duhovnicească, o renaştere pe care am avut-o aş vrea să se îmbine şi cu o schimbare în viaţa mea personală. Îmi caut a doua jumătate (ortodoxă) pentru a avea copii, pe care am putea să-i formăm în credinţa dreptmăritoare.

Cum înţeleg eu Naşterea din Nou:
Înainte de toate, naşterea din nou ţine de o schimbare în interiorul omului, care cugetă mai mult la sensul vieţii. Cuvântul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt descoperă credinţa, descoperă interiorul omului, trezeşte conştiinţa, îl îndreaptă la pocăinţă să dobândească iertarea întru puterea Crucii de pe Golgota. Îi descoperă Taina Botezului în apă ca mărturie a iertării păcarelor făcute din neştiinţă de către neamuri şi îl îndreaptă spre botezul cu Duhul Sfânt, pentru ca Hristos să locuiască în inima omului şi acolo să rămână puterea vieţii, a sfinţirii, a înfierii, a mirungerii, a mărturiei, a peceţii şi a răscumpărării.

La sfârşit aş vrea să dedic o poezie Domnului Iisus:

Iubiţi cum a iubit Iisus
Iubiţi cum a iubit Iisus, în-truna
Cu fapta adevărul să iubiţi,
De vreţi în caruri să primiţi cununa
Atunci când sfinţii fi-vor răsplătiţi.

Să nu iubiţi cu vorba nici o dată
Aceast-i pleavă spulberată-n vânt,
Clădiţi-vă iubire întru faptă
Precum Iisus făcut-a pe pământ.

În temelie puneţi adevărul
Căci El (Iisus) e steagul fiilor de sus,
O faptă poate-avea şi un făţarnic
Dar crezul lui nu poate fi Iisus.

Dacă iubiţi pe cine vă iubeşte
O fraţii mei, să nu vă înşelaţi!
Aceasta au făcut-o şi păgânii
La ce răsplată vă mai aşteptaţi?

Când fapta şi-adevărul vă e iubire,
Pe urmele Păstorului de sus,
Veţi merge din putere în putere
Şi veţi iubi cum a iubit Iisus.

Iubiţii mei, un glas duios ne cheamă
În dragoste pe-a veţii temelii,
Să învăţăm porunca cea mai nouă
Căci Dumnezeu iubitu-ne-a întâi.

Părinte Bun! Spre Tine se îndreaptă
Din cugetele noastre – rugă sus,
Ne dai la toţi prin Duhul Sfânt puterea
Să ne iubim cum ne-a iubit Iisus!

Relatarea de Ceban I.
Text îngrijit de Pr. Maxim Radu Tataru, cleric la Biserica “Întâmpinarea Domnului” din Chişinău.

Sursa:    http://tineretulortodox.md/

]]> http://www.moldovacrestina.info/2012/02/marturisirea-unui-evreu-convertit-la-ortodoxie/feed/ 1 http://www.moldovacrestina.info/2012/02/biserica/ http://www.moldovacrestina.info/2012/02/biserica/#comments Fri, 17 Feb 2012 08:09:26 +0000 admin http://www.moldovacrestina.info/?p=7308

Iubiţi creştini

Ne adresăm la dumneavoastră cu rugămintea de a ne ajuta la adunarea banilor pentru reparaţia bisericii

Acoperământul Maicii Domnului din s. Dobruşa r. Şoldăneşti

Doritorii de a face o binefacere pot dona banii pe contul

cod bancă: VICBMD2X709

223300211

cu plecăciune şi cu nădejdea că Dumnezeu nu v-a lăsa acest sfânt lăcaş de izbelişte

Pr. Ioan Prisăcaru, parohul bisericii din s. Dobruşa. (tel. 069016427)

Printre altele, s-a mai discutat despre problemele de ordin teologic cu care se confrunta Biserica Ortodoxa astazi si despre pregatirile pentru viitorul Conciliu Pan-Ortodox.

I: Eminenta, pe 5 octombrie 2011 ati fost numit presedintele Comisiei Sinodale pe teme Biblice si Teologice. Dvs ati fost cel ales de catre conducatorii Bisericii Ortodoxe Ruse pentru delicata si variata sarcina a ocarmuirii muncii bisericesti in aria teologiei. Ne-ar placea sa va cunoastem parerea despre rolul si locul Comisiei in viata de zi cu zi a Bisericii. Exista cumva planuri de transformare a Comisiei in ceva de genul unui “institut central de cercetare” sau a unui “consiliu de experti”, sau aceasta isi va pastra functiileactuale?

R: In primul rand as dori sa subliniez faptul ca acestei Comisii si presedintelui sau nu li s-a cerut niciodata sa “ocarmuiasca munca bisericeasca in domeniul teologiei”. Spre deosebire, de exemplu, de ministeriatul episcopal, care este in principal un serviciu de ocarmuire si prezervare a Traditiei canonice si doctrinale, ministeriatul teologic este o chemare. Cerintele sale, pe langa credinciosia fata de Biserica, sunt competenta si abilitatea de a gandi teologic. Astazi ne confruntam cu sarcina nu de a “ocarmui teologic”, ci cu aceea de a crea conditiile necesare pentru ca noua generatie de teologi ortodocsi sa isi dezvolte aceste abilitati. Comisia nu este, prin definitie, un institut de cercetari teologice. Ea tine mai mult locul unui consiliu de experti care, indrumati de Preafericitul Patriarh si de catre Sfantul Sinod, trateaza colegial anumite teme, formuland raspunsuri pentru problemele ridicate. Aceasta este sarcina sa principala. Cat despre celelalte domenii de munca ale Comisiei, urmeaza sa fiediscutate in viitoarea sesiune de plen.

I: Eminenta, dvs sunteti un teolog recunoscut de comunitatile stiintifice atat din interiorul, cat si din exteriorul Rusiei. Care credeti ca sunt cele mai acute probleme teologice cu care se confrunta astazi Biserica Ortodoxa in totalitatea ei? Exista probleme a carorrezolvare sa aiba un rol determinant in viitorul Ortodoxiei?

R: Biserica Ortodoxa moderna pastreaza continuitatea comunitatii crestine apostolice si, in acest sens, ea este in primul rand o Biserica a Traditie. Viitorul Ortodoxiei depinde de credinciosia fata de Traditia bisericeasca – Traditie pastrata de Biserica de-a lungul generatiilor, indiferent de imprejurarile istorice.

Spre deosebire de anumite comunitati crestine liberale, Biserica Ortodoxa nu are nevoie de regandirea sau reinterpretarea invataturilor sale doctrinale sau morale. Iar cand intelectualii ecleziasti, patrologii, istoricii, liturghistii si reprezentantii altor discipline intampina probleme in studiile lor, aceste probleme nu tin de doctrina, ci sunt probleme specifice aparute in cadrul oricarui processerios de invatare.

Exista totusi o problema foarte acuta si care este totodata si foarte teologica, si anume aceea a misionariatului. Nu vorbim despre mesajul Bisericii, nu despre invatatura sa, ci despre ce trebuie facut pentru a face aceasta invatatura inteligibila si eficienta in situatia in care ne aflam azi. Intr-adevar, teologia nu este numai o cercetare detaliata a intelesului invataturii dogmatice si morale a Bisericii. Este totodata o proclamare, a cale speciala de a proclama lumii prin diverse mijloace adevarurile credintei. Nu este intamplator faptul ca Patriarhul Nichifor al Constantinopolului, cunoscut aparator alvenerarii icoanelor, a folosit expresia “melodia teologiei”.

Astazi ne confruntam cu sarcina de a gasi astfel de cai de exprimare a invataturii bisericesti, in asa fel incat sa transmitem speranta noastra vizavi de semenii nostri care inca stau departe de Biserica sau care de-abia au descoperit calea. O particularitate a acestei sarcini este munca de catehizare depusa sub obladuirea ComisieiSinodale pe teme Biblice si Teologice.

I: Au existat recent discutii intense vizavi de pregatirea viitorului Conciliu Pan-Ortodox. Cat de intens este procesul de pregatire? Cum vedeti rolul Comisiei pe care o conduceti in pregatirile pentru acest Conciliu atat de important pentru toate Bisericile locale? Intr-adevar, exista o intreaga serie de intrebari, in special pe problema primatului, tema tratata pe cai diferite intocmai datorita diferentelor “teologice”.

R: Nu este prima oara cand trebuie sa raspund intrebarilor legate de aceste pregatiri. Aceste pregatiri au inceput de jumatate de secol, procesul fiind cateodata intensificata, iar alte dati ajungand la un blocaj complet. Pozitiile Bisericilor Ortodoxe locale in legatura cu anumite aspecte regasite pe agenda de lucru au fost armonizate. Intrebarea legata de ceea ce ar trebui Conciliul sa fie a fost revizitata in cadrul dialogului inter-ortodox. Si ar trebui precizatca aceasta discutie este parte a procesului conciliar ce poate fi incununat de insusi Conciliul.

Poate e mai bine ca anumite probleme disputate, asupra carora nu s-a ajuns inca la un consens, sa nu fie aduse in discutie inainte de Conciliu, ci sa fie lasate pe mai tarziu. Acestea vizeaza atat primatul in Biserica Ortodoxa, cat si disputele privind dipticele sau acordarea autocefaliei.

Cat priveste primatul, Comisia a facut studii serioase pe aceasta tema. Pe baza unei analize istorice, canonice si teologice, va fi redactat un document care, dupa aprobarea de catre Autoritatea Suprema a Bisericii, va reprezenta pozitia oficiala a Bisericii.

I: Daca este sa discutam despre scolile teologice din Rusia, Comisia pe teme Biblice si Teologice este cea care autorizeaza proiecte si face delegari de personal. In opinia dvs, care sunt domeniileteologiei care se confrunta cu cea mai mare lipsa de specialisti?

R: Membrii Comisiei sunt teologi competenti si cu autoritate, insa atunci cand este nevoie implicam experti din diferite domenii,inclusiv generatia tanara de teologi.

Printre cercetatorii si specialistii nostri se regasesc multi oameni angajati in studii patristice, atat a patrologiei rasaritene, cat si a celei apusene. Aceasta preocupare trebuie dezvoltata, intrucat increderea in mostenirea patristica reprezinta un aspect deosebit de important in teologia ortodoxa moderna. Este totusi insuficienta. Avem inca foarte putini specialisti calificati in lege canonica, un domeniu in care scolile teologice rusesti excelau in perioada pre-revolutionara.

Situatia este putin mai roza pe partea de studii biblice. In cadrul Comisiei a fost organizat un grup biblic in care sunt implicati atat membri ai Comisiei cat si alti experti. Studiile biblice ortodoxe trebuiesc totusi dezvoltate. Acest lucru implica nu numai consolidarearesurselor actuale, ci si cultivarea unei noi generatii de carturari.

Si bineinteles ca mai exista o nevoie – aceea a teologilor sistematizati. Indeplinirea acestei sarcini nu este deloc usoara, deoarece este nevoie de specialisti cu o eruditie enorma nu doar in domeniul teologic, ci si cel al filozofiei si al culturii generale, care sa dispuna si de o gandire sistematizata si de talent literar. Inca nu am atins nivelul dogmatistilor rusi de felul celor ca Mitropolitul Macarie Bulgakov. Sper ca in cursul dezvoltarii gradualea diverselor discipline teologice sa cunoastem aparitia unor oameni capabili de a concepe lucrari teologice sistematizate.

I: In ceea ce priveste academiile teologice si catedrele de teologie din cadrul universitatilor seculare, care este viziunea dvs asupra chemarii fiecarei dintre aceste scoli atat de diferite structural si administrativ?

R: Traditia academica teologica este parte integranta a educatiei teologice superioare din Rusia – atat nucleul sau, cat si fundatia sa solida. Sarcina principala a unei academii teologice este aceea de a cultiva cu studii superioare clerul, ierarhii si pastorii. Nici aici nu am reusit inca sa atingem nivelul de dinainte de revolutie, deoarece in acea perioada educatia academica avea o componenta generalstiintifica si general umanitara solida.

Unitatile teologice precum catedrele, departamentele si facultatile din cadrul universitatilor seculare reprezinta o experienta noua, insa aparitia lor este dictata in primul rand de catre sarcinile de astazi ale Bisericii vizavi de educarea religioasa si lucrarea misionara. Aceste unitati ar trebui dezvoltate tinandu-se cont de avantajele pe care statutul l-il confera, si anume acela de a fi parte a unei universitati. Aceasta implicare nu face posibila doar restaurarea teologiei la nivel de parte integrala si legitima a educatiei si culturii; se iveste posibilitatea teologiei de a intra in dialog si cooperarea cu stiintele seculare, mai ales cele umanitare. Aceasta va contribui la dezvoltarea si imbogatirea teologiei noastre si a abilitatii sale de a vorbi lumii. Este bineinteles necesar ca in acest proces asa-numita “teologie seculara” sa nu piarda relatiile vii cu viata Bisericii. Acest pericol exista si trebuie mereu sa-l avem in minte, deoarece teologia ortodoxa din afara vietii liturgice si spirituale este sortita pieirii sau mutilarii.

I: Comisia Sinodala pe teme Biblice si Teologice s-a evidentiat prin conferinte teologice organizate de catre Biserica Ortodoxa Rusa. La aceste conferinte au participat cei mai renumiti teologi din intreaga lume. Va fi continuata traditia organizarii unor asemenea conferinte,sau se va schimba formatul acestora?

R: Traditia organizarii conferintelor teologice internationale la nivelul intregii Biserici va continua cu siguranta. Documentele conferintelor precedente constituie o contributie importanta in cadrul teologiei noastre si totodata reflecta dinamica dezvoltarii ei. In prezent, se gaseste in circulatie o colectie de documente din ultima conferinta, cu tema: “Viata in Hristos: Etica crestina, traditia ascetica a Bisericii si provocarile moderne“, care a avut loc in luna noiembrie a anului trecut.

Cat priveste formatul conferintelor si structura lor tematica, sunt posibile modificari. Aceasta chestiune va fi si ea discutata inurmatoarea sesiune de plen a Comisiei.

I: In concluzie, permiteti-mi, Eminenta, sa preiau urarile dvs pentru redactorii, contributorii si cititorii portalului Bogoslov.ru, in calitate de presedinte al Comisiei Sinodale pe teme Biblice siTeologice.

R: Le doresc redactorilor si contributorilor acestui site sa-si aduca mereu aminte de responsabilitatea plasata pe umerii acelora care adreseaza cuvantul teologic unei audiente atat de mari, precum sa si continue sa avanseze constant nivelul teologic al materialelor pe care le publica. Iar cititorilor le urez ca cercetarea materialelor prezentate sa-i ajute nu doar sa-si largeasca orizonturile teologice, ci sa-i si sustina in sporirea credintei ortodoxa.

Traducere din rusă: www.razbointrucuvant.ro

Ieromonahul Iosif (Pavlinciuc), diaconul Augustin Sokolovski

“Nu este salvare în afara lumii văzute” : dialog despre Întîmpinarea Domnului

I

Teologia în istorie

Ieromonahul Iosif (Pavlinciuc): Sărbătoarea Întîmpinării Domnului este ziua întîlnirii omului cu Dumnezeu-omul, este punctul care desparte Vechiul şi Noul Testament, este simbolul Făcliei, este semnul Luminii călăuzitoare. Examinând evenimentul sărbătorii, nu putem să-i trecem cu vederea pe cei care au participat şi au săvârşit nemijlocit obiceiul de curăţire din Vechiul Testament. Fecioara Maria, blândul Iosif, dreptul Simeon, proorociţa Anna, cine sunt ei? Ce ştim despre ei? Cum din punct de vedere teologic trebuie de înţeles sensul sărbătorii? Ce însemnătate are pentru noi acest eveniment din viaţa lui Hristos? În ce constă specificul şi unicitatea cântecului dreptului Simeon? Acestea, dar şi multe alte întrebări ne apar de fiecare dată, când ne gândim la această primă vizită la Templul din Ierusalim de către copilul Hristos.

Diaconul Augustin Sokolovski: În una din scrisorile sale, Sfântul Augustin din Hippo (354-430) pune întrebarea: de ce, spre deosebire de Paşti, data serbării căreia în fiecare an se schimbă, Naşterea lui Hristos este serbată în una şi aceeaşi zi, pe 25 decembrie. Părintele Bisericii primare răspunde: Paştele este o sărbătoare sacramentală. Prin esenţa sa, ea vorbeşte despre trecerea de la moarte la viaţă, este un eveniment în istorie, care de fapt scapă din mâinile istoriei. Iar determinarea modalităţii sale de serbare întrerupe linearitatea raportului de timp, specifică acesteia din urmă. Naşterea Domnului însă aminteşte despre Naşterea lui Iisus din Nazaret, fapt ce este serbat istoriceşte. De aceea această sărbătoare este legată de o dată concretă şi permanentă din calendar (Ep. 55, Ad Iannuarium: http://augustinus.it/latino/lettere/index2.htm).

Într-adevăr, în primele trei secole ale existenţei sale, Biserica, din punct de vedere liturgic, serba numai Învierea lui Hristos: săptămânal în prima zi a săptămânii marca trimful „Paştelui Mic” şi o dată pe an – sărbătoarea sărbătorilor, Trimful Pashal. În secolul al IV-lea începe să fie serbată Naşterea Domnului, tot atunci, poate chiar ceva mai devreme, Ziua Bobotezei. În secolele V – VI, în calendarul teologic, atât în Orient, cât şi în Occident, este introdusă sărbătoarea Întîmpinării Domnului.

Evident, că dacă însuşi evenimentul aducerii lui Iisus în Templul din Ierusalim, care, conform Legii, are loc în a 40-a zi de la naştere, este baza istorică de necontestat a celebrării Întîmpinării Domnului, atunci formarea liturgică şi simbolică a sărbătorii este rezultatul reflecţiei teologice conştiente a Bisericii, fondată atât pe datele textului biblic din Evanghelia lui Luca, cât şi pe experienţa de viaţă şi istoria secolelor anterioare acestei sărbători.

p. Iosif: Istoria sărbătorii, Întîmpinarea Domnului, este exemplul conştientizării teologice a evenimentelor şi a momentelor cheie din viaţa Mântuitorului. În „Pelerinajul lui Eteria” / „Peregrinatio Aetheriae”, primul monument din literuatură, care pomeneşte despre serbarea celei de-a 40-a zi de la Naşterea lui Hristos, se spune: « A 40-a zi de la Epifanie (quadragesimae de epiphania) este serbată aici (în Ierusalim) cu mare cinste. În această zi are loc o procesiune în Anastasis, şi toţi urmează, şi totul are loc în ordine cu cel mai mare triumf, ca şi la Paşti. Propovăduiesc toţi preoţii, apoi episcopul, vorbind şi explicând acelaşi moment din Evanghelie, unde în a 40-a zi Iosif şi Maria l-au adus pe Dumnezeu în Biserică, şi L-au văzut Simeon şi Anna proorociţa, fiica lui Fanuel, şi despre cuvintele lor, pe care le-au spus, văzându-L pe Domnul, şi despre jertfa, adusă de părinţi. Şi după aceasta, marcând totul după orânduirea obişnuită, săvârşesc Sfânta Liturghie ». De aici putem face concluzia că Biserica Ierusalimului serba Întîmpinarea Domnului timp de 40 de zile, ceea ce corespunde perioadei pashale, şi care se termină cu Înălţarea Domnului.

p. Augustin: Într-adevăr, înţelegerea istorică a sărbătorilor Bisericii este urmată în teologia liturghiei de înţelegerea sacramentalităţii, când săvârşirea celebrării devine locul prezenţei reale a Celui ce este viu în vecii vecilor (Apoc. 1:18).
Anume astfel Naşterea lui Hristos este numită „taina naşterii”, iar ziua Botezului „sărbătoarea luminii”, interpretarea căreia depăşeşte evenimentul istoric a Botezului în Iordan. Despre acelaşi lucru vorbeşte şi textul „Pelerinajului”, care mărturiseşte despre începutul serbării Întîmpinării Domnului.

Intuiţia teologică a Bisericii strămoşeşti, ce a introdus în amintirea liturgică miezul acelei prezenţe irepetabile, a fost cu o nouă putere percepută în noua vreme de către teologia liturgică a ultimului secol, care ne vorbeşte despre Venirea Împărăţiei într-un moment anume, concret, proclamat de comunitatea liturgică. Astfel noi devenim martorii Naşterii Lui, Îl urmăm, intrând în Biserică şi pronunţăm cuvintele lui Simeon, în comuniune cu mântuirea promisă.

II

Dialectica promisiunilor

p. Iosif: Primindu-l în braţe pe Dumnezeescul Prunc, dreptul Simeon, prooroceşte despre el: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri.” (Luca 2:34)
Cu ochiul său de prooroc, el a văzut deja slava Învierii lui Hristos, el a simţit bucuria pashală, ceea ce şi l-a determinat să pronunţe una din cele mai minunate, după conţinutul său, cântări: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, Că văzură ochii mei mântuirea Ta, Pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.” (Luca 2:29 – 32).
Cântarea dreptului Simeon, nu este doar o mulţumire a sa personală, adusă lui Dumnezeu, ci este recunoaşterea întregii pleiade de slujitori ai Domnului din Vechiul Testament care au trăit în speranţa învierii şi a vieţii veşnice. Mai mult decât atât, ea descoperă sensul vieţii fiecărui om, care s-a încredinţat pe sine însuşi în mâinile Domnului.

p. Augustin: Bazată pe textul biblic, lectura sărbătorii ne vorbeşte despre faptul că lui Simeon i-a fost făcută promisiunea de a-L vedea pe „Hristosul Domnului” (Luca 2:26). În aceste două cuvinte şi numai în ele se deschide perspectiva viziunii lui Simeon şi deosebirea lui de cei, care vrobeau sau prooroceau despre Messia până la el.
Necesitatea de a muri, – acest verb nu presupune nicio acţiune, este evitarea oricărei acţiuni, negarea sa totală, şi de aceea nu poate să fie denumită prin verb – această necesitate, cu tot firescul său, este clară lui Simeon, cum este evidentă ea fiecărui om din toate timpurile. Cu toate acestea, ştiinţa teologică şi istorică ne dă posibilitatea să ne apropiem de orizonturile perceperii contemporanilor diferitor epoci biblice, şi să evidenţiem acel irepetabil, ce caracterizează credinţa şi nădejdea fiecărei generaţii a poporului biblic, în special, în ceea ce priveşte închipuirea a ceea ce va fi după hotarele „aici şi acum”, devenite pentru Simeon „timpul slobozirii”.

Anume de aceea, atitudinea responsabilă faţă de litera şi sensul textului biblic puţin probabil că ar putea să pună în vorba dreptului Simeon viziunea clară profetică a Învierii sau comuniunea cu bucuria şi cu taina pashală. O asemenea lectură este posibilă doar prin dorinţa de a ieşi din limitele serbării evenimentului şi de a atribui şirului de sunete liturgice ale sărbătorii ideilor şi intuiţiilor teologice ne specifice evenimentului biblic, dar care reflectă ideologia contemporanilor liturghiei de sărbătoare din secole mai târzii.

p. Iosif: Prezicerea dreptului Simeon, „Lumină spre descoperirea neamurilor (păgânilor)” (Luca 2:32) este prima menţiune despre mântuirea popoarelor, întâlnită la apostolul şi evanghelistul Luca. Apare ea repetat deja după Învierea lui Hristos în capitolul 24, versetul 47: „Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile”. În aşa mod, apostolul Luca leagă proorocirea lui Simeon şi promisiunea Mântuitorului; o viziune vagă, „ca printr-o oglindă, în chip întunecos” (I Cor. 13:12) cu bucuria întâlnirii cu Hristos cel Înviat.

„Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor”, pe de o parte, aceasta este deja un fapt împlinit, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Arătarea lui Dumnezeu-Epifania, pe de altă parte, aceasta este doar macheta, un model, care urmează să devină realitate. Cu toate acestea realizarea proorocirii nu scapă de pana evanghelistului Luca. Cartea Faptele Apostolilor este dedicată anume acestui fapt. În ea noi cunoaştem în ce mod lumina evanghelică s-a răspândit în cele mai îndepărtate provincii ale Imperiului roman, la cele mai diferite popoare şi neamuri.

III

„Locul întâlnirii nu poate fi schimbat”

p. Augustin: Naraţiunea evenimentului Întîmpinării Domnului, întâlnită în Scriptură, combină în sine claritatea imaginilor şi absenţa totală a detaliilor de umplutură. Sărbătoarea este iconografică, ceea ce o face deosebit de flexibilă pentru perceperea teologică şi simbolică, mărturie a căreia este istoria imaginilor, unite, prin reflecţia Bisericii, cu evenimentul aducerii lui Iisus în Biserică.

Conflictul interpretării traducerii Sfintei Scripturi îl face pe Simeon unul din autorii traducerii greceşti a 70 şi îi încredinţează lui responsabilitatea pentru traducerea textului proorocului Isaia despre Naşterea lui Hristos din Fecioara (Is. 7:14). În rezultatul recepţiei ulterioare, promisiunea de a-l vedea pe Hristos-Messia care a venit, înainte de a-şi vedea moartea, se face ambivalentă. Ea devine o urmare a îndoielii lui Simeon, în momentul traducerii, neîncrezut în corectitudinea folosirii cuvântului „Fecioară” în raport cu Cea care avea să-L născă pe Messia. Conform unei asemenea lecturi, Simeon avea în momentul Întîmpinării Domnului în jur de trei sute de ani.
La rândul său, longevitatea, în perceperea biblică însemnând binecuvântare, devine o pedeapsă. Istoricii ne vor indica timpul şi pricinele unei asemenea interpretări. Abordarea teologică permite să presupunem recepţia imaginii lui Simeon ca o percepere aschetică monahală, când viaţa devine dorinţa de a muri, iar trecerea spre veşnicie o izbăvire multaşteptată. În zilele noastre o asemenea interpretare extra-biblică a longevităţii lui Simeon conţine o ambivalenţă suplimentară, deoarece anume acum refuzul de la viaţă, în boală şi bătrâneţe, este perceput ca o parte a civilizaţiei contemporane, ca ceva benefic, care depăşeşte însăşi viaţa.

p. Iosif: O dată, la una din conferinţe, mitropolitului Antonie de Suroj (1914 – 2003) i-au pus întrebarea: „De ce aşa de rar au loc întâlniri?” La aceasta el a răspuns: „Nu, întlnirile nu sunt rare; noi pur şi simplu nu numim aceste relaţii întâlniri, nu le trăim ca atare şi nu le bifăm; în afară de aceasta, noi nici nu încercăm să întâlnim pe cineva”.
Ultimul gând, atât de bine exprimat de mitropolit „noi nici nu încercăm să întâlnim pe cineva”, adică pe nimeni, ne face să reflectăm asupra sensului şi teologiei Întîmpinării – „Întâlnirii”. La întâlnire se poate de gândit, se poate de visat, dar ea poate fi şi ratată, iar uneori nici observată. Experienţa şopteşte că întâlnirea crucială trebuie aşteptată cu smerenie, trebuie pregătită minuţios şi cu evlavie. De obicei omul aşteaptă întâlnirea cu o persoană iubită, apropiată şi scumpă. Dar aşteaptă el oare întâlnirea cu Dumnezeu? Da, dacă el face lucruri bune şi trăieşte după adevăr, dacă nu se îndoieşte, speră, crede şi iubeşte.

Bătrânul Simeon este modelul, exemplul omului care aşteaptă întâlnirea, şi anume întâlnirea cu Dumnezeu. Evanghelistul nu ne spune despre vârsta lui, despre timpul cât el a aşteptat, dar vorbeşte despre sfinţenia şi răbdarea lui.
„Şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui. Şi lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului.” (Luca 2:25-26) Anume în chipul bătrânului Simeon, în faţa noastră apare omul care speră la întâlnirea cu Dumnezeu, care are unicul scop în viaţă – să-l vadă pe „Hristosul Domnului”.

p. Augustin: Înţelegerea întâlnirii a stat la baza reflecţiei teologice a unui alt mare teolog al secolului 20, contemporanului mitropolitului Antonie, Edward Shillebeksa (1914-2009). Mântuirea este întâlnirea, întâlnirea omului cu om, întâlnirea omului cu Dumnezeu, în perspectivă creştină devenind întâlnirea cu Dumnezeu cu faţă de om. Astfel se unesc cuvintele despre dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fără de care nu este posibilă moştenirea Împărăţiei Cerului. Astfel, în realizarea hristologică, mântuirea devine locul lui Dumnezeu în lume şi locul omului în faţa lui Dumnezeu.
Pentru om, mântuirea nu este posibilă în afara completitudinii cotidianului său personal, baza căreia o constituie corporalitatea. Orice comunicare a oamenilor, influenţa spirituală, descoperirea vieţii interioare – totul are loc prin intermediul corpului. În corp şi prin intermediul corpului omul se descoperă. Trupul descoperă şi tot el îl acoperă în interior pe om.

Hristos, Dumnezeu-omul, izvorul mântuirii şi salvatorul, prin indispensabila Sa natură umană poartă în Sine vizibilitatea concretă a acestei mântuiri în corporalitatea Sa, cu alte cuvine numită taină şi sacramentalitate. Omul Iisus Hristos – venit pe pământ ca o manifestare personalizată a iubirii dumnezeieşti răscumpărătoare. El este o taină, o taină primară. Anume Omul Iisus Hristos este determinat de Tatăl ca unica posiblitate de dobândire a mântuirii, unicul loc al mântuirii, unicul acces pentru salvarea lumii şi a omului. Doar acţiunile lui Hristos produc ceea ce şi ele înseamnă – darul divin al harului, devenind taină şi ierurgie.
Întrebarea de ce Scriptura nu pomeneşte despre Botezul Apostolilor, asemenea botezării lui Pavel în Faptele Apostolilor, capătă posibilul său răspuns în contextul teologic al întâlnirii. Întâlnirea obiectivă, nemijlocită cu Hristos este baza şi conţinutul oricărei taine. Martorii prezenţei şi a învierii Sale, Apostolii, gustă din realitatea sacramentală prin întâlnirea cu prototipul oricărei taine – cu Însuşi Hristos. Dar Pavel nu l-a văzut pe Hristos în trup, şi de aceea se uneşte prin botezul săvârşit de mâinile martorilor Lui.

Dreptul Simeon, care l-a primit în braţele sale pe Hristosul Domnului în chipul întâlnirii, răspunde cu cuvintele proorocirii. Proclamate, conform Simbolului Crezului Bisericii, prin Duhul Sfânt, cuvintele profetice depăşesc iminenţa înţelegerii, atât a celui care ascultă, cât şi a celui care le pronunţă, descoperite apoi înţelegerii celor care le primesc, la recepţie, prin experienţa credinţei.

IV

„Noi şi ei” : euharistica sărbătorii

p. Iosif: Biserica, Altar, Sfânta Sfinţilor – locul întâlnirii omului cu Dumnezeu şi a lui Dumnezeu cu omul. În ziua Întâmpinării, Dumnezeu, invizibil prezent în biserica materială făcută de mâna omului prin harul Său, în chip vizibil intră în ea. În faţa noastră se descoperă întreaga profunzime a chipului tainic, mistic al construcţiei de cult şi a slujbei dumnezeieşti, a preotului şi a aducerii de jerfă, a legii şi a harului divin.

După lege, Maica Domnului vine la biserică, pentru a aduce „jerfa de curăţire”, „jerfa-răscumpărare” pentru fiul său – care aparţine lui Dumnezeu. Curata Mieluşeaua, care a născut „în chip minunat”, nu avea nevoie de curăţire, dar ea săvârşeşte şi îndeplineşte întocmai rânduiala cuvenită. Închinându-se în faţa măreţiei Maicii Domnului, alcătuitorii de cântări îi cântă: „Pe ceea ce este mărirea a toată lumea, care din oameni a răsărit şi pe Stăpânul L-a născut, uşa cea cerească, lauda celor fără de trup şi podoaba credincioşilor, pe Maria Fecioara să o lăudăm. Că aceasta s-a arătat cer şi biserică a Dumnezeirii; aceasta, peretele cel din mijloc al vrajbei surpându-l, pace a adus şi împărăţia a deschis…” (Dogmatica, glasul 1).

Fiul cel Unul-Născut, născut mai înainte de toţi vecii, în a 40-a zi după Naştere, este adus în Casa Domnului. „Cel vechi de zile, prunc făcându-se cu trupul, de Maica Fecioară, în biserică s-a adus, plinind făgăduinţa legii sale” – se cântă la „Şi acum” la litia Sărbătorii. În acest fapt, Domnul, prin Mama Sa, manifestă o mare smerenie şi ascultare faţă de legile Dumnezeieşti.

Bătrânul Simeon, providenţial pregătit pentru participarea la acestă întâlnire tainică, este cuprins de duh proorocesc, de bucurie şi veselie. „Cel ce se poartă pe Heruvimi… în braţele bătrânului ca pe un scaun şade”, se spune în una din stihiri. Prin aceasta, autorii cântărilor subliniază acţiunea benefică, harică a proniei lui Dumnezeu: „Nu mă ţine pre mine bătrânul, ci eu ţin pre dânsul, fiindcă acesta cere slobozire de la Mine”. Această pripeală al celei de-a noua cântare a canonului ne descoperă întregul sens al concepereii lui Dumnezeu despre om, tot ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru salvarea fiecărui om şi a întregii omeniri.

p. Augustin: Participarea Mariei la evenimentul Întîmpinării, confirmată prin cuvântul biblic, schimbă perspectiva sărbătorii, aducerea lui Iisus în Templu devine momentul mulţumirii, în care omul şi Creatorul său se schimbă cu locurile. Omul mulţumeşte şi în semn de mulţumire jertfa lui devine locul Prezenţei Celui Prezent, devine Însuşi Cel Prezent.

Dialectica sărbătorii, cu o deosebită claritate exprimată prin imagini liturgice în texte, se dezvoltă în aşa mod, încât de acum înainte construcţia metafizică, care îl închipuie pe Dumnezeu în transcendenţa Sa incaccesibilă a cererii şi a pedepsirii, se dizolvă, lăsând locul istoriei, devenind o dominare comună a lui Dumnezeu şi a omului, şi a lumii, prezentat ca unicul loc posibil, legitim şi transparent în nesiguranţa sa, a Întîmpinării Domnului.

Naraţiunea evenimentului întâlnirii lui Simeon şi a lui Iisus, a oamenilor, împărţiţi prin deosebirea de vârstă nedeterminată, când logica biografică face imposibilă comunicarea, deja în descrierea evanghelică devine dialog, care depăşeşte timpul cronologic şi biologic datorită faptului că timpul acesta a devenit locul îndeplinirii promisiunii să nu vadă moartea văzând mântuirea, dată lui Simeon şi îndeplinită de Cel, Care va trebui să vadă moartea, înainte ca această mântuire să devină reală şi adevărată.

p. Iosif: Întâlnirea nu e o doar bucurie, mulţumire, milă, ea nu este nici frică şi nici îndoială, ea este slujire. Slujire – ca acţiune, ca sens al vieţii, ca o prezenţă activă în faţa Celuia, Care cu toată viaţa sa, ba chiar prin moarte, a mărturisit despre jerfă, dându-şi sufletul Său pentru viaţa lumii.

În Evanghelia sărbătorii, Întîmpinării Domnului, se pomeneşte despre Anna proorociţa, „Şi ea era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni.” (Luca 2:37). Apariţia ei subliniază importanţa trăirii evenimentului, dar aceasta nu este cel mai important. Momentul central aici este slujirea ei lui Dumnezeu. Fiind prezentă la această taină a întâlnirii, ea săvârşeşte o slujbă divină. Pe de o parte, ea nu a făcut nimic deosebit, ea a făcut ceea ce săvârşea de obicei timp de optzeci şi patru de ani. Dar ziua Întîmpinării – este o zi deosebită în viaţa ei, în slujirea ei, este o culminare, de nerepetat şi de neatins. Iar întâlnirea cu Pruncul Dumnezeiesc este o cunună, o premiere pentru eroism, pentru fidelitate, pentru slujirea dezinteresată.

p. Augustin: Să spunem şi despre Simeon. Sărbătoarea Întîmpinării diferit îl percepe pe acest om. În identificarea cu fiecare creştin, ea ne uneşte cu evenimentul simbolisticii Pocăinţei, făcând din chipul lui Simeon simbol al fiecărui suflet omenesc, care aşteaptă răscumpărare şi iertare, pregătind, astfel, Biserica de intrarea în Marele Post. Despre aceasta vorbesc şi textele liturgice.

În perspeciva biblică, trăsăturile lui Simeon, purtătorul promisiunii de a vedea mântuirea, capătă statica unui prooroc şi drept, care proclamă adevărul nezdruncinat şi înălţător. Chipul lui Simeon este reflecţia celui „obosit de zile”, însă vioi şi puternic patriarh. În locul lui ar fi putut fi Moisei, dar deosebirea compoziţională a lui Simeon constă în singurătate şi în afara proclamării. Doar cuvântul evanghelic nemijlocit, perceput ca o adresare personală către cititor, vorbeşte despre Simeon, ca despre omul, „aşteptând mângâierea lui Israel” . Această capacitate de a aştepta mângâierea altora şi a altuia îl aduce pe Simeon la slavă. „Şi Duhul Sfânt era asupra lui” (Luca 2:25).

p. Iosif: Examinând multiplele aspecte ale Întîlnirii Întîmpinării, noi descoperim pentru sine frumuseţea şi profunzimea sărbătorii, simbolica sa şi mesajul său narativ. Făcând abstracţie de chipurile concrete evanghelice: Simeon, Anna, Iosif, Maria, omul se regăseşte pe sine, descoperă sensurile vieţii şi ale morţii, însemnătatea slujirii şi mulţumirii, apropiindu-se de text, de evenimentul concret din viaţa lui Iisus, conştientizează importanţa întâlnirii cu Dumnezeu.
Dea Domnul, ca această întâlnire să aibă loc pentru fiecare dintre noi. Şi fie ca nici vârsta, nici rangul, nici titlul, nici cunoştinţele, nici cele pământeşti, nici cele cereşti să nu ne împiedice, ca cu respect şi veneraţie, să întâlnim „speranţa lui Israel”, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Vă felicităm cu ocazia aceste sărbători, dragi cititori ai saitului nostru!

Traducere din rusă de Sosanna Didilica.

Sursa: http://www.ortodoxmd.eu/