Copilăria şi adolescenţa
M-am născut în 1961 din părinţi protestanţi într-un orăşel din sudul Germaniei. Locuiam într-o suburbie ce fusese mai înainte o comună de sine stătătoare, dar mai apoi a fost integrată oraşului.
Părinţii mei credeau în Dumnezeu, dar nu erau credincioşi practicanţi – de pildă, nu mergeau niciodată Duminica la biserică, nu ne rugam, cel puţin nu împreună sau înainte de mese, iar despre subiectul „Dumnezeu” nu se vorbea la noi în casă.
Totuşi, în casa bunicilor mei trăia o bătrână diaconiţă evanghelică, care fusese în tinereţe educatoare de grădiniţă. Era pentru mine ca o lumină. De fiecare dată când îmi vizitam bunicii, mă foloseam de prilej ca să „dispar” şi s-o vizitez. Ea vorbea mereu despre Iisus, despre minunile Sale, despre cum a ajutat-o în mai multe rânduri şi în felurite chipuri, despre rai, ceruri şi îngeri. Şi se ruga împreună cu mine. Timpul alături de ea părea să curgă aşa de repede! Mă întristam de fiecare dată când auzeam un glas că mă strigă: „Dar pe unde eşti? Vino repede!” Bunicii mei nu se bucurau că petreceam aşa multă vreme alături de „mătuşa cea pioasă”.
Într-o seară, când aveam patru sau cinci ani, stăteam întinsă în pat gândindu-mă ce groaznic de obositor trebuie să fie pentru Dumnezeu Tatăl că nu se poate odihni. Trebuie mereu să stea treaz, ca să se îngrijească de oameni şi să aibă grijă să nu păţească ceva rău. I-am făcut tot soiul de propuneri, de pildă să mai facă schimb cu Fiul sau cu îngerii. În cele din urmă, i-am spus că-mi doresc foarte mult să-L ajut şi nu m-ar deranja deloc s-o fac, chiar dacă ar trebui să stau trează toată noaptea, acum şi în alte dăţi, ca să-i ajut pe oameni. Pe de o parte, toate gândurile astea erau foarte copilăreşti, dar pe de altă parte credeam în ele şi nu le-am uitat niciodată, chiar dacă în anii ce au urmat s-au pierdut cu totul în amintire. Apoi am început şcoala şi am devenit ocupată cu alte lucruri.
Bineînţeles, nu m-a îndoit niciodată de existenţa lui Dumnezeu, dar El n-avea nici o însemnătate pentru mine şi pentru viaţa mea. Era ca şi cum ar fi fost două lucruri despărţite, fără nici o legătură unul cu celălalt. Toată adolescenţa mea a fost influenţată de faptul că mi-am dorit mereu să fiu precum ceilalţi (lucru pe care nu l-am izbutit niciodată, fiindcă am fost totdeauna marginalizată, poate din pricina înfăţişării mele exterioare mai puţin atrăgătoare). Am încercat tot ce făceau ceilalţi, fumam, mergeam seara la baruri, fumam marijuana, ascultam muzică rock etc. Am devenit parte a grupului, dar e de la sine înţeles că marea parte a timpului şedeam singură într-un colţ şi nu mă „potriveam” oricât aş fi încercat.
Răpită de dragostea dumnezeiască
Pe când aveam şaptesprezece ani, în viaţa mea s-a petrecut o schimbare însemnată. Avusesem dintotdeauna o mare dragoste pentru muzică. Cântam la câteva instrumente şi, mai apoi, mi-am dorit să studiez muzica. Cineva i-a dat mamei mele două bilete la un concert. Era vorba de „Patimile după Sf. Matei” de Johann Sebastian Bach – Patimile lui Hristos potrivit Evangheliei după Sfântul Matei, din Scriptură. Concertul era programat în Vinerea Mare.
Protestanţii nu au o liturghie anume în Săptămâna Mare, aşa că atunci au loc nişte aşa-numite „concerte religioase”, astfel încât oamenii să poate merge la ele pentru contemplaţie şi pace lăuntrică. Concertul a durat trei ore şi jumătate. Nu pot explica ce s-a întâmplat în mine. Sfânta Evanghelie, împreună cu muzica captivantă, m-au atins adânc şi mi-au mişcat inima (am citit din întâmplare despre ceva asemănător în biografia Părintelui Serafim Rose). Am fost atinsă, marcată şi copleşită de dragostea lui Iisus Hristos, Care a murit jertfindu-Se pe cruce pentru noi şi pentru păcatele noastre. Această dragoste a devenit pentru mine în acea clipă o realitate, şi m-a umplut în întregime. Nu ştiu cât am stat plângând în biserică. Ştiam doar un singur lucru: că vreau să fiu un răspuns la această dragoste. Era foarte limpede în inima mea. Mai târziu m-am întrebat de ce mi-am zis: „Vreau să fiu un răspuns la această dragoste” şi nu „Vreau să dau un răspuns la această dragoste”. N-am înţeles, dar pare să aibă totuşi o însemnătate. Din acea zi, viaţa mi s-a schimbat. În ziua următoare mi-am cumpărat o Biblie. Am atârnat o cruce în camera mea şi în loc să merg seara prin localuri, citeam Sfânta Scriptură şi mă rugam. Mai apoi m-am hotărât să mă apuc de studiul muzicii bisericeşti.
Protestantism sau „Biserica” Romano-Catolică?
O prietenă a mea cânta temporar la orgă în comunitatea unei biserici „catolice” din oraşul nostru. Într-o seară de sâmbătă, ne-am înţeles să o aştept în afara bisericii, ca să putem pleca împreună. Din greşeală, am ajuns cu o oră mai devreme, aşa că m-am hotărât să urc cu ea la balcon şi să urmăresc de sus liturghia, în loc să aştept în afara bisericii. Era cumva deosebită de liturghia ştiută de la biserica evanghelică. Era oarecum mai mult legată de lumea cea de sus şi m-a impresionat. De atunci n-am mai avut pace şi mi-am dorit să descopăr ce anume mă mişcase. Multă vreme am mers la missa catolică într-o biserică romano-catolică în serile de sâmbătă şi la liturghia „Bisericii” Evanghelice în dimineţile de Duminică. Cea dintâi începea să mă atragă tot mai mult. În „Biserica” Evanghelică îmi lipsea transcendenţa; mi se părea a fi un lucru plăsmuit de om, care aduce laolaltă oameni cu un interes comun, în speţă Dumnezeu. În „Biserica” Romano-Catolică simţeam ceva mai transcendent. Ceva mai înalt părea să-i unească pe oameni, ceva diferit de ce se întâmplă într-un club sau altă adunare pe baza unor interese omeneşti obişnuite. În octombrie 1982 am devenit romano-catolică.
Privind astăzi la toate cele întâmplate, nu pot decât să dau din cap pentru că am fost aşa de oarbă. Am hotărât să sărbătorim cu o „liturghie” de casă, într-o atmosferă familială. Celebrarea nu s-a făcut la biserică, ci în sufrageria casei preotului. Am putut alege citirea din Evanghelie şi în loc de predică am făcut un schimb de gânduri în privinţa fragmentelor scripturistice pe care le alesesem stând pe canapea. Aceasta a fost „liturghia cuvântului”. Pentru celebrarea euharistiei, ne-am aşezat în jurul mesei din sufragerie, care slujea şi de altar. Deşi am rostit împreună cu ceilalţi Crezul, nimeni nu mi-a cerut să mărturisesc următoarele: „Cred şi mărturisesc tot ceea ce crede, învaţă şi propovăduieşte Sfânta Biserică Catolică”. (Mi-am dat seama de acest lucru abia după 24 de ani, când cineva mi-a spus: „Nu poţi părăsi pur şi simplu Biserica noastră, deoarece ai făcut această mărturisire!”).
În căutarea mănăstirii mele
Într-o zi, în sala de aşteptare a unui doctor, pe când frunzăream un ziar, am dat peste un articol despre o mănăstire benedictină. Acest lucru mi-a stârnit interesul! Poate că acesta era răspunsul la îndoielile mele existenţiale. Crezusem că mănăstiri au existat doar în Evul Mediu. După cum am mai zis, trăisem într-o zonă evanghelică, în care nu erau mănăstiri. Ziua următoare am sunat să întreb dacă era posibil să îi vizitez. Răspunsul a fost unul afirmativ şi am aşteptat fericită săptămâni la rând zilele de vacanţă pe care urma să le petrec acolo. Am rămas profund impresionată de tăcerea, slujba ceasurilor, în cadrul căreia maicile se adunau la fiecare trei ore în biserică, lucrul manual şi perioadele repetate de zi cu zi în care îţi puteai afla liniştea sufletească. Cu toate că toate acestea îmi plăceau, ceva lipsea, chiar şi aici…
Am aflat că existau mai multe ordine, fiecare cu regulile şi duhul lor. Am cunoscut călugăriţele franciscane, carmelite şi altele. Pretutindeni îmi plăcea ceva, dar altceva îmi lipsea – însă ce? (Răspunsul la această întrebare l-am primit mulţi ani după aceea…) Mi-am dat totuşi seama în cele din urmă că de fiecare dată îmi doream să-mi dăruiesc viaţa lui Dumnezeu şi să devin călugăriţă. Îl întrebam în rugăciunile mele pe Dumnezeu unde vrea El să fiu, în care dintre toate aceste ordine şi comunităţi?
În căutarea mea, am intrat în legătură şi cu ceea ce se numeşte Înnoirea Harismatică Catolică. Nu m-am simţit însă niciodată foarte confortabil acolo. Toată lumea cânta în „limbi”, unii rosteau profeţii, toate erau în întregime emoţionale – şi, încă o dată, m-am simţit străină. Bineînţeles, nu puteam s-o arăt, căci ar fi însemnat că nu-s „luminată de Sfântul Duh” şi „îmi ţin inima închisă”!
În acest răstimp am vizitat şi una din noile comunităţi spirituale. Fusese întemeiată la începutul anilor 1980 şi era alcătuită din bărbaţi şi femei necăsătoriţi care, după lungă perioadă de încercare (noviciatul), făceau un legământ, făgăduind să trăiască în sărăcie, feciorie şi ascultare. Din comunitate făceau însă parte şi familii cu copii. Cuplurile făgăduiseră sărăcie, ascultare şi curăţie nupţială. La prima vedere, în cadrul vizitei mele, nu m-a mişcat nimic anume, ci chiar dimpotrivă. Un vizitator a întrebat într-o discuţie pe diverse teme care erau condiţiile de intrare în comunitate; la care întemeietorul, cel răspunzător de comunitate, i-a răspuns aşa: „Condiţii? Există o singură condiţie. Oricine vrea să intre aici, trebuie să-şi lase viaţa «sa» la poarta de intrare”. Asta era tot!
În seara când m-am întors acasă nu ştiam cu mult mai multe decât înainte. Doar că acea frază nu-mi ieşea din minte! [...]
A trecut mai multă vreme până m-am gândit să încerc; mă hotărâsem să sun de îndată, era vineri după-amiază, şi să întreb dacă puteam petrece acolo sfârşitul de săptămână. Dacă răspunsul era negativ, atunci aş fi închis acel capitol şi nu l-aş mai fi deschis niciodată (cumva, nădăjduiam în taină, în adâncul meu, să fie aşa). Răspunsul a fost însă pozitiv. Foarte bine, atunci. Ziua următoare am plecat acolo şi, de data aceasta, a fost altfel. Lucrurile exterioare nu m-au mai îndepărtat atât de mult şi am purtat o convorbire îndelungată cu întemeietorul, în privinţa căutării mele lăuntrice din ultimele lumi. El mi-a propus să stau în comunitate patru luni, până la 15 august, pentru a mă înarma cu linişte şi rugăciune ca să-L întreb pe Dumnezeu despre menirea mea.
După trei săptămâni petrecute acolo, mi s-a părut că mi-am găsit locul. Aici am cunoscut şi Biserica Romano-Catolică dintr-o perspectivă cu totul diferită. Deşi devenisem catolică într-o parohie cu tendinţe predominant moderniste, mă găseam acum într-o comunitate în care dragostea pentru Papă şi ascultarea de el erau scrise cu majuscule.
Cei de acolo îl urmau plini de râvnă şi se călăuzeau după cele spuse şi făcute de Papă. Mi s-a părut întotdeauna un lucru foarte anevoios şi m-am simţit mereu ca o răzvrătită ce ia parte la acestea scrâşnind din dinţi sau cu mare reţinere. A fost nevoie de mulţi ani ca să mi se schimbe dispoziţia în această privinţă!
Un an mai târziu mi-am început noviciatul. După încă un an, am făcut primele făgăduinţe de trei ani. Au urmat apoi aşa-zisele voturi temporare (pentru alţi trei ani) şi apoi voturile de dăruire pentru întreaga viaţă. În acel moment mi-am dat însă seama că nu eram deloc în stare să fac aşa-numitele „făgăduinţe veşnice”; eram însă într-o uriaşă criză lăuntrică şi ezitam, plină de îndoială. M-am gândit că toate acestea erau o bătălie lăuntrică, emoţii şi gânduri rele care nu trebuie îngăduite, aşa că m-am întors cu spatele la acest „haos interior” şi am depus voturile. Furtuna s-a mai potolit puţin, dar nu m-am liniştit cu adevărat.
După cum am spus deja, mă atrăgeau multe lucruri în feluritele ordine şi comunităţi, însă mereu lipsea ceva, pe care nu l-am putut identifica atunci. În această comunitate, totul era mai rafinat şi deşi nu lipsea nimic, nu puteam găsi nici măcar aici adevărata pace lăuntrică, acea adâncă încredinţare lăuntrică că am ajuns în sfârşit la capătul drumului. Credeam că acele gânduri şi vagi simţăminte de nostalgie ce se revărsau necontenit din străfundul meu vin de la cel viclean şi că trebuie să port cu ele un război duhovnicesc – şi, pentru aceasta, nu trebuie cu nici un chip să îngădui astfel de gânduri şi emoţii. Credeam că adevărata pace şi încredinţarea că ai ajuns la capătul drumului se găseşte doar în rai, iar în această viaţă toţi suntem „pe drum”, având mereu o nelinişte lăuntrică şi o melancolie tăcută. Niciodată nu mi-a dat prin minte să părăsesc comunitatea. Cu toate acestea, am părăsit-o după 21 de ani.
Deşi la început înclinam destul de mult înspre modernism, dezvoltarea în sânul Bisericii Romano-Catolice a tot soiul de teorii mai mult sau mai puţin probabile, noile curente teologice, care se îndreptăţeau cu teoria că Sfântul Duh ne călăuzeşte mereu tot mai adânc în adevăr, multele depărtări de Biserică, lipsa preoţilor şi a monahilor noi, m-au pus, o dată cu trecerea timpului, pe gânduri. Fiindcă tinerii nu mai mergeau deloc la biserică, s-au încercat felurite experimente liturgice pentru a-i câştiga înapoi; de pildă, muzică rock sau disco în cadrul liturghiei, folosirea SMS-ului pentru rugăciuni, liturghii la care tinerii luau parte venind la biserică pe skateboard sau schiuri şi altele asemenea. Aveam impresia că tot ce este sfânt e scos la mezat şi adaptat, doar pentru a fi înfăţişat oamenilor într-un fel cât mai atractiv. Am căzut într-o dilemă ce creştea pe zi ce trece.
Pe de o parte, deveneam treptat tot mai conservatoare, fiind convinsă că cele sfinte trebuie să rămână sfinte. Pe de altă parte, comunitatea noastră era una ecumenică. Inspirată de Papa Ioan Paul al II-lea, care a început sa se roage împreună cu reprezentaţii feluritelor religii, şi dialogul cu celelalte credinţe era trecut cu majuscule în cadrul comunităţii noastre. Eram deschişi către alte denominaţiuni, alte religii şi curente spirituale – fireşte, cu nădejdea de a-i câştiga pentru Biserica Romano-Catolică. Unul din modurile de exprimare ale acestui lucru era muzica. De pildă, cântam anumite imne care aduceau cu mantrele hinduse, doar că spuneam numele „Ieşua” („Iisus”) pentru a atinge, să zicem, o stare de pace şi adunare lăuntrică. În rugăciunile noastre introdusesem şi elemente ortodoxe; cântam, de pildă, sâmbătă seara pasaje din Vecernia ortodoxă în limba germană, cu cântări ruseşti şi alte imne ortodoxe. Una din ascultările mele principale în cadrul comunităţii era liturghia.
Întâlnirea cu Ortodoxia – calea către casă
În 2005, comunitatea sărbătorea 25 de ani de existenţă. Cu acest prilej, li s-a permis tuturor membrilor comunităţii care nu vizitaseră încă Ierusalimul să meargă acolo într-un pelerinaj. Am ajuns în Ierusalim cu trei săptămâni înainte de Paştile ortodox. Deoarece dialogul era un element însemnat în comunitatea noastră, am luat parte la liturghiile feluritelor denominaţiuni. Am mers la biserica armeană, coptă, franciscană, la maicile ortodoxe ruse din mănăstirea Sfintei Maria Magdalena, de pe Muntele Măslinilor, şi la liturghia ortodoxă grecească din Biserica Învierii. Varietatea denominaţiunilor din Ierusalim era impresionantă şi puteai descoperi ceva nou pretutindeni. Cea dintâi liturghie ortodoxă grecească pe care am întâlnit-o a fost de Paşti, în Biserica Învierii. A fost o experienţă hotărâtoare. Îmi este anevoie să descriu ce am trăit acolo. Simţeam că sunt în cer sau că cerul s-a coborât pe pământ. Pe atunci nu ştiam ce este Heruvicul, însă, când l-am auzit cântat întâia dată, am simţit că mă adun în lăuntrul meu şi am crezut că, în acea clipă, îngerii cântau împreună cu oamenii. (Am aflat mai târziu că cei doi emisari ai ţarului rus au simţit acelaşi lucru când au luat parte prima oară la liturghia din Constantinopol). Cea mai adâncă experienţă a fost încredinţarea unei cunoaşteri lăuntrice: ACUM AM AJUNS ACASĂ! Era ca un răspuns la neliniştea mea lăuntrică. Asta era ceea ce-mi lipsea, după cum spuneam mai devreme – era această trăire lăuntrică. Nu ştiam pe atunci prea multe despre istoria Bisericii, despre Filioque, schismă etc.
În acel moment n-am putut, nici n-am vrut să discut cu întemeietorul comunităţii noastre. Doream ca mai întâi să cunosc Biserica Ortodoxă mai în profunzime. Acest lucru se poate obţine la început doar în timpul Dumnezeieştii Liturghii. Însă ce urma să fac mai departe? După prăznuirea Cincizecimii, urma să ne întoarcem. Şi, apoi, ce va fi?
Slavă Domnului, căci dumnezeiasca Sa purtare de grijă mi-a călăuzit paşii.
- Va urma -
Traducere de Radu Hagiu
Aparut in nr 12 al revistei Familia Ortodoxa